Oricat de neconditionat as fi in efortul de a sta stramb si a judeca drept, recunosc ca, mergand pe firul cel mai probabil al logicii premierului, mi-e imposibil sa ajung in punctul in care sa pot sa exclam cu satisfactie: ”Am inteles!”.

De la tranzactionarea catastrofala a portofoliului Ministerului Apararii, in detrimentul partidului al carui presedinte este, la ”castigarea” unui drept ce revenea oricum primului-ministru si asupra caruia nu exista nici o contestatie: nominalizarea candidatului Romaniei pentru postul de comisar european, de la gestionarea lamentabila a crizei declansate in jurul numelui dlui.

Vosganian la solutia finala, in care interventia in extremis a presedintelui Basescu s-a dovedit din nou solutia salvatoare, tot ce s-a petrecut la rampa scenei politice romanesti in ultimele zile nu a fost decat o noua demonstratie, a cata?! a potentialului politic modest de care dispune dl. Calin Popescu Tariceanu.

Sirul esecurilor lamentabile consumate pe parcursul a numai doi ani d e guvernare este deja antologic si, cu un zambet trist pe buze, am putea spune ca o gafa in plus nu mai conteaza, daca exact in clipa urmatoare nu am realiza un lucru peste care nu putem trece cu indiferenta si anume ca cel care plateste toate aceste probe de imaturitate nu este ”turcul”, ci chiar o tara intreaga, cu o nota aparte pentru PNL.

Numai ca daca Tara nu se poate exprima, in conditii normale, decat in cadrul exercitiului electoral, doar o data la patru ani, PNL, ”Partidul Bratenilor”!, cum cu motivata mandrie obisnuieste sa se recomande, este practic de neinteles in vocatia sinucigasa pe care o probeaza asistand cu o liniste vinovata la poticnelile tot mai penibile ale celui ajuns printr-o nefericita intamplare in fruntea partidului.

Retragerea intempestiva a dlui. Stolojan din cursa prezidentiala, din motivele cunoscute, si graba cu care trebuia gasit peste noapte un suplinitor a facut, desigur, ca solutia cea mai la indemana sa para si cea mai buna. Si astfel, un om care avea de partea lui calitatea de (re)fondator al PNL, imediat dupa decembrie ’89; care fusese crescut de venerabilul D. A.

Lazarescu si care, atat de important intr-o campanie electorala, da bine pe sticla sa se dovedeasca providentialul ”om potrivit la momentul potrivit”.

O clipa de ragaz in desemnarea celui caruia i se incredinta vremelnic (cel din punct de vedere al lui Theodor Stolojan, presedintele en titre al PNL) soarta partidului le-ar fi reamintit celor care au decis de performantele cu totul nesemnificative ale dlui.

Tariceanu ca ministru al Industriilor, motiv pentru care PNL a si procedat la prima remaniere la retragerea acestuia din guvern; de felul lipsit de orice pregnanta in care parlamentarul Tariceanu s-a manifestat pe parcursul anilor; de comoditatea si tabieturile la care tine atat de mult si care i-au grevat din totdeauna programul... Nu s-au luat in calcul toate astea, si multe altele, si s-a

ajuns unde s-a ajuns. Ce face astazi, cand picajul PNL nu mai e negat decat de orbi, ca anticorpii, reactia de legitima aparare a liberalilor sa se declanseze cu o inertie atat de mare merita luata in discutie.

Raspunsul cel mai frecvent pana acum invoca concentrarea tuturor mijloacelor de rasplata a fidelitatii, dar si de sanctiune severa a oricarei incercari de amendare a erorilor comise in mana presedintelui-premier si a camarilei din jurul lui.

Ca atare, fideli principiului clasic propovaduit de neuitatul Ghita Pristanda: ”Pupa-l in bot si papa-i tot”, multi dintre liderii locali ai partidului au preferat sa taca, sa obtina cat mai multe pentru organizatiile pe care le pastoresc: functii in administratia locala si centrala si bani, si sa spere ca lucrurile se vor mai si indrepta.

Speranta, ca si asteptarea, este de inteles, insa raul nu numai ca nu s-a dovedit pasager, dar semnalele cronicizarii lui au devenit tot mai izbitoare.

Proband o judecata tributara unor practici ce tin prin excelenta de partidele totalitare, echipa din varful PNL nu a ezitat sa elimine cu brutalitate din partid oameni a caror unica vina a constat din amendarea responsabila si motivata a unor erori, imaginandu-si ca in felul acesta v-a ajunge sa se bucure de linistea complice pe care si-o doresc si pe care ar fi gata sa o perceapa ca proba

absentei oricaror probleme. Ca orice utopie, iluzia s-a dovedit desarta si deriva in care a fost aruncat partidul pare sa fie de neoprit. Ultima Delegatie Permanenta ar fi putut oferi sansa unor gesturi care sa marcheze, macar, incercarea de a stopa declinul.

S-a vorbit cu vehementa de necesitatea derobarii premierului Tariceanu de conducerea cotidiana a PNL si de crearea functiei de presedinte-executiv, de convocarea unui congres extraordinar, de redistribuirea atributiilor la varful partidului. Totul a fost in zadar. Masinaria de promisiuni, amenintari si santaje s-a pus in miscare si, peste noapte, totul a fost dat uitarii.

Cei care conduc azi partidul Bratenilor par sa nu aiba decat un singur vis: sa retraiasca experienta Titanicului. Sigur, fiecare e stapan pe viata lui. Pacat insa de splendoarea ”vasului”. PNL merita o soarta infinit mai buna.