Umilinta e o forma de coexistenta largita pina la indecenta. Participantii sint, de regula, persoane cunoscute, de acelasi singe si de aceeasi limba. De regula, sub pretextul binelui si cu promisiunea fericirii.

Umilinta, adevarata umilinta e, deci, o ocupatie interna, o invazie in care invadatorul cunoaste tot, pentru ca e de-al casei si se misca slobod si colegial prin spatiul vietii noastre. Ocupatiile straine stri-vesc, ocupatiile interne umilesc prin familiaritate.

Asta au inteles si asta au incercat sa curme, cu un instinct mai rar decit ne place sa credem, anonimii fundamentali de la mijlocul lui decembrie 1989.

Nu o mai putem afla de la sursa, pentru ca majoritatea au fost ucisi, iar posteritatea a incaput pe mina unei alte forme de coexistenta, nu mai putin umilitoare, dar infinit mai bine inarmata si mai abila: prezentul postcomunist al unei societati in mod esential lipsita de autonomie.

Decembrie ’89 a pus in mormint o mina de oameni care isi recistigasera libertatea, cu citeva ore inainte de a fi gasiti de glont. Am pierdut, astfel, mai tot ce ne-ar fi dat puterea de a merge mai departe si am cistigat o iluzie comoda: victoria asupra comunismului.

Intr-adevar, decorul a fost sfisiat. Secera si ciocanul, Congresele, Ceausescu, discursurile rincede, geniul fizico-chimic al Tovarasei au fost date focului si amneziei.

Aceasta zona de interes muzeal e utila, trebuie rememorata in scoli, dar e esential moarta, la fel de moarta, desi nu la fel de ridicola, ca sabia lui Stefan cel Mare si eventual Sfint sau frontul antipersan organizat de Dromichete. Aici, liceenii, proprietarii de iPod-uri si alte intrupari ale vitezei cu care istoria isi ticluieste indiferenta au dreptate.

Nimic si nimeni nu ii poate forta sa comemoreze interior fapte care nu fac parte din amintirea traita. Si exact acesta e motivul pentru care aparatul de stat a pus la lucru, in ultimii 17 ani, cultul pios al Revolutiei.

Caci a debita iliescian-vacaroiesc solemnitati rituale si a depune coroane de flori identice peste discursuri identice sint cea mai sigura metoda de a face din comunism o realitate rapusa si stationara, un monstru inert si calcaros, intre exponate similare la Muzeul Antipa.

Industria respectului anual pentru decembrie ’89 si dozatorul de revelatii tabloide intretinut de presa (teroristii erau hraniti cu sandvisuri triunghiulare) sint un mod de a restringe problema Revolutiei si a Comunismului la trecut, la un punct incheiat si lichidat, si, in cele din urma, la o forma de gindire publica pentru care istoria e o suma de episoade lipsite de continuitate.

Comunismul - Revolutia - Democratia - am scapat - multumim - traiasca pofta de viata!

Or, comunismul romanesc nu a stat locului. Reprofilat, el imparte cu Petrom si ruda sa rasariteana Gazprom deviza simpla si cuprinzatoare: esenta miscarii. Comunismul romanesc s-a miscat permanent. El nu trebuie cautat la o adresa, intre timp, distrusa in cunostinta de cauza de operatorii sai interni.

Comunismul romanesc a evoluat si e de gasit, fara decorul clasic, dar cu o structura de dominatie nu mai putin ampla, in lipsa de autonomie a societatii si in puterea formidabila a copiilor sai mediatici, petrolieri, administrativi si politici.

Din acest punct de vedere, decembrie ’89 e inactual in detaliile sale istorice si cum nu se poate mai urgent si contemporan in esenta sa revolutionara.

Aceasta stare paradoxala masoara exact trecerea de la modelul de control prin dictatura de partid la metoda de dominatie consensuala prin convergenta imperiilor economice si mediatice imputernicite de comunism, din clipa decesului sau singeros si aparent.

E in interesul clasei de absolventi oligarhici ai sotiei comuniste ca drama aniversara a Revolutiei sa se joace in fiecare an, la nivelul unui parastas paseist si pios. Tema de baza fuge, astfel, de sub privirile lumii romanesti, in chiar clipa in care ea e incredintata ca isi face datoria si se impaca, peste timp, cu mortii. E inca un fel de a coexista ingaduitor. Umilinta continua.