Mare parte din tranzitia noastra am aplicat retete scrise de altii, simtind in ceafa respiratia lor. Tin minte ce insemna Fondul Monetar International prin 1997. Saracul premier Ciorbea iesea la televiziuni si spunea ca trebuie sa liberalizam preturile si sa privatizam fabrici, altfel se supara FMI pe noi. Ani lumina ne despart de acea epoca. Liberalizarea preturilor pare acum o bagatela.

Ranjetul lui Nicolae Vacaroiu, premierul care a lasat tara secatuita si fara perspectiva, ma calca de-a dreptul pe nervi. E omul numarul doi in stat, personificarea ideii ca poti sa fii cat de iresponsabil vrei, in Romania esti promovat.

Romania nu a parcurs un drum nebatut. Am aplicat mai tarziu si mai prost retete incercate de altii inaintea noastra, cei care au intrat in UE inca din 2004 si cu mai putine emotii. Retetele de reforma economica au fost scrise de FMI. Retetele de reforma administrativa, judiciara si politica au fost scrise de Comisia Europeana. Una peste alta, s-au dovedit a fi eficiente.

Nu am avut decat sa aplicam constiincios ce ne-au spus altii. Responsabilitatea noastra a fost responsabilitatea elevului controlat la examen.

Ni s-a spus la 1 ianuarie 2007 ca tranzitia s-a terminat. Este fals. Tranzitia se va termina atunci cand vom vota politicieni suficient de maturi cat sa faca ce trebuie fara a fi impinsi de la spate din exterior. Deocamdata, am o senzatie aproape dureroasa ca am fost lasati din brate prea devreme.

Cand guvernul Tariceanu a decis ca Romania nu mai are nevoie de FMI, am crezut ca face un lucru corect. Schema rigida a FMI pronostica faptul ca prin cota unica bugetul de stat va pierde prea mult si ca deficitul va deveni nesustenabil. FMI nu a avut dreptate atunci.

A fost o eroare metodologica: in statele cu administratie fiscala slaba, posibilitatile de a scapa de impozite sunt mai mari decat in statele dezvoltate. Scazand impozitele, poti sa aduci mai multi bani la buget pur si simplu pentru ca mai multe salarii intra in circuitul fiscal. De aceea, cota unica are in estul Europei un caracter mai putin ideologizat decat in vestul Europei si in SUA.

Sustinand curajul guvernului Tariceanu de a abandona tutela FMI si de aplica un proiect propriu, mi-am exprimat speranta ca vom fi in stare sa mentinem si disciplina bugetara si fara controlul FMI.

Ei bine, nu suntem. Calin Popescu Tariceanu, politicianul care se lauda ca guverneaza calm in atmosfera isterica din jur, a facut un act de populism iresponsabil: a acceptat cheltuieli de 2,5 miliarde euro, in 2008, si alte cinci, in 2009, fara a sti de unde. Sursele indicate de ministrul Vosganian sunt bule statistice bazate pe calcule optimiste.

Chiar daca optimismul s-ar confirma, dupa cum spune Vosganian, tot vor fi scosi bani de la bugetul de stat pentru fondul de pensii. Asta fara a creste impozitele si fara a renunta la alte cheltuieli, se jura Tariceanu. E clar: guvernul a prins gustul deficitului bugetar. Ne indreptam spre scenariul ungar: cumpararea voturilor prin populism bugetar.

E o poveste care se tot repeta: cand oficialii romani preiau controlul de la organismele de tutela, fac exact ce nu trebuie sa faca. Am salutat cu mahnire prelungirea perioadei de monitorizare pe justitie de catre Comisia Europeana.

Din acelasi motiv: cand au crezut ca sacii sunt in caruta, politicienii romani au aruncat-o peste bord pe Monica Macovei, au pus marionete jenante sa-i controleze si au incercat sa saboteze toate progresele pe care le-am "vandut" la Bruxelles pentru a fi primiti in UE. Prelungirea monitorizarii este o veste buna: daca nu putem singuri, macar sa putem presati.

As fi dorit sa avem o masa critica de politicieni dornici sa-si faca singuri curatenie in ograda. As fi vrut sa avem politicieni responsabili care sa creasca pensiile cat ne permitem. Nu ii avem. Avem motive sa fim tristi. Politicienii alesi democratic de romani au o tendinta suspecta de o lua pe pante populist-irationale.

Mai bine sa ne tuteleze birocrati nealesi de nimeni, dar si imuni la presiuni si calcule electorale. Am ajuns sa-mi doresc din nou FMI-ul aici. Imi lipseste chiar si vesnica scuza a guvernelor romanesti: nu va putem da salarii si pensii mai mari, nu ne lasa FMI-ul. Desi lasi, erau macar responsabili.