Are doar 36 de ani, dar pentru ea viata este un sir lung de zile chinuite. Traind in cea mai crunta mizerie, . O viata lipsita de speranta unor zile mai bune. Magdalena isi creste copiii in gheena de gunoi a unui bloc de locuinte.

Neavand un acoperis deasupra capului, femeia s-a mutat in incaperea insalubra, bantuita de sobolani si mirosuri de nesuportat. A preferat viata aceasta decat sa-si dea pruncii in grija Statului.

Magdalena Hamza nu a avut niciodata o viata usoara. De mica a dat piept cu greutatile si mizeria. Nici de copilarie nu a avut parte. „Am facut numai doua clase, nu am putut merge mai mult la scoala" spune femeia.

„Am fost 16 frati si parintii nu ne-au putut tine pe toti la scoala. Am muncit de mica, cot la cot cu ai mei".

Singura printre straini

Soarta a facut ca, in urma cu 19 ani, Magdalena sa-l intalneasca pe cel cu care avea sa aiba trei copii. „L-am cunoscut pe Ferencz la 17 ani si ne-am luat imediat", isi aduce aminte femeia. „Nu ne-am casatorit legal pentru ca nu aveam bani. Nici la biserica nu am fost. Ferencz nu e un om religios.

Credeam ca vom fi fericiti impreuna...". Sperante destramate. Realitatea a fost alta, mult mai dura decat s-ar fi asteptat.

Cei doi s-au mutat in Sacuieni la scurt timp dupa ce s-au cunoscut, unde el primise mostenire o bucata de pamant. Aveau planuri mari. Voiau sa-si cladeasca o casa. „Numai eu stiu cat am carat ca sa am un acoperis deasupra capului... Abia cand am stat cu barbatul in casa l-am cunoscut mai bine.

A inceput sa bea, sa-mi vorbeasca urat, chiar sa ma loveasca. Am facut cu el trei copii. Credeam ca se va schimba o data cu trecerea anilor, dar n-a fost sa fie asa", povesteste Magdalena.

Situatia nu s-a ameliorat nici dupa ce primii doi copii crescusera nitel. Ba, dimpotriva. In accesele-i de furie bachica, Ferencz o batea si in timpul sarcinii. „Era mai tot timpul nervos nervos si nu voia sa mearga la lucru. Nu numai ca ma batea, dar a inceput sa umble si cu alte femei.

M-am temut sa nu dea si in copii sau sa nu-i urmeze acestia proastele obiceiuri. I-am tot spus ca asa nu se mai poate trai. Nu aveam bani si nici ce le da copiilor de mancare. Baietii mergeau deja la scoala, le trebuiau carti si caiete.

Neavand alta solutie, mi-am luat copilasii si am venit in Oradea".

Cu toate ca il parasise, au urmat mai multe impacari si despartiri de fostul concubin. Ajunsa in Oradea, in urma cu aproape trei ani, ramasese din nou fara casa si cu copiii in strada. Femeia a locuit pe unde a putut si si-a cautat peste tot un loc de munca.

„Eram disperata, singura, cu trei copii si fara un ban in buzunar. Ferencz, baiatul cel mare, se apucase de cersit prin tramvaie, ca sa ma ajute. Cu greu mi-am gasit de lucru. Am inceput sa fac curatenie la scarile de blocuri. Asa am ajuns sa matur chiar scara in care locuiesc acum", mai spune femeia.

Harnicia i-a fost de folos. Asa au indragit-o locatarii blocului nr. 44 de pe B-dul Dacia. In urma cu un an, a vorbit cu seful de scara si l-a rugat s-o lase sa locuiasca in incaperea de la parter, locul de depozitare a gunoaielor menajere, macar pana gaseste o alta solutie unde sa locuiasca.

„S-a facut sedinta de scara, pentru a se discuta mutarea mea. Cativa locatari au fost impotriva venirii mele, dar pana la urma m-au acceptat. Aveam numai niste plapume si cateva haine. Oamenii din cartier m-au ajutat mult. De la ei am facut rost de un pat si o saltea pentru mine si copii".

„Numai Dumnezeu ne-a pazit!"

Femeia traieste in gheena blocului de aproape un an de zile. Aici s-a adapostit si peste iarna. „A fost ingrozitor de frig. Geamurile de la gheena erau sparte. Am pus altele noi, dar tot simteam gerul iernii. Avem un calorifer mic, care nu reusea sa incalzeasca camera.

Am stat tot timpul imbracati si acoperiti cu plapume si paturi. Caldura nu se strangea bine in casa, ca trebuia sa ies cu pubela cu gunoi. Mi-a fost teama sa nu se imbolnaveasca copilasii. Numai Dumnezeu ne-a pazit!", spune necajita femeia.

Magdalena se temea mai ales de baiatul cel mic, Albert, care sufera de o boala la rinichi. O raceala i-ar fi putut agrava boala in orice moment. Magdalena este foarte credincioasa. De altfel toate sperantele si le-a pus in Dumnezeu. „De multe ori am simtit ca nu mai am puterea necesara sa merg mai departe.

Pentru copii nu m-am dat batuta in fata sortii. Rudele mele m-au sfatuit de multe ori sa-mi las copiii la un orfelinat. Pentru nimic in lume nu as face asa ceva. Daca mama a reusit sa ne creasca pe noi, 16 copii, si pe mine ma va ajuta Dumnezeu", mai zice ea.

Copilarie printre gunoaie

Ca orice mama, Magdalena a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a-i tine pe cei doi baieti la scoala. „Ferencz are 16 ani, iar Albert 14. Ei sunt ajutorul meu. Cand se intorceau de la scoala ma ajutau la curatenie si la carat gunoiul.

Temele si le faceu cum puteau, pentru ca nu au un birou ca si colegii lor", explica mama.

Caratul pubelei la container, de cateva ori pe zi, e o alta problema. In „casa" femeii nu e niciodata liniste, gunoiul cade aproape incontinuu. Mirosul fetid e insuportabil. „Dupa ora 10 noaptea nu mai arunca nimeni gunoiul. Zgomotul ni se pare ceva normal. De la o vreme, cred ca il visam si noaptea.

Spal pubela de fiecare data cand o aduc de afara, ca sa nu murdaresc presurile din camera. Am pus o usa intre camera si gaura pe care vine gunoiul, dar praful tot patrunde inauntru. Cu mirosul e mai greu. Orice am face se simte.

Am primit de la cineva un spray de camera si stam cu usa de la intrare larg deschisa ca sa se aeriseasca.". Femeia nu are alta alternativa decat sa care gunoiul altora si sa curete casa de zeci de ori, in fiecare zi. Cand ea e la lucru, baietii sunt cei care scot gunoiul din casa.

Letitia, desi are numai sapte ani, o ajuta pe mama ei cum poate mai bine. „Vine peste tot cu mine. A pus mana pe matura de mica. Ma ajuta la curatenie foarte mult. Din toamna va merge la scoala.

Sper ca va fi o eleva silitoare si va avea mai mult noroc in viata decat mine", spune femeia, mangaind-o pe frunte pe fetita. Micuta se joaca cu jucarii care nu demult au fost ale altor copii. Nu sunt bani pentru altele noi, care sa fie numai ale ei. E incantata de rochita colorata cea noua. Noua pentru ea.

„Mi-a dat-o o fetita careia i-a ramas mica. Imi place cand ma invart, ca se ridica rochita", zice ea razand.

Saraci lipiti

Letitia doarme in pat cu Magdalena. Baietii nu se pot bucura insa de un pat, nu numai pentru ca spatiul nu le permite, ci pentru nu au cu ce sa-l cumpere. „Nu-mi place sa raman acasa singura. Mi-e frica de gandaci. Mami mi-a spus ca nu imi fac nimic, dar sunt asa de mari...

Avem si foarte multi tantari in casa", spune fetita, aratand spre urmele lasate de insecte pe picioare. In odaia neincapatoare, nu mai este loc de o baie. Familia Hamza se spala cum poate, intr-o cada care ocupa jumatate din camera. Nu au nici unde face necesitatile biologice. „Nu avem toaleta.

Mergem afara, intre garaje, unde putem. Este rusinos, dar nu avem alta posibilitate", afirma Magdalena. Ajutorul de somaj al femeii e de 1.960.000 de lei, insuficient pentru a putea supravietui din el patru oameni. Femeia face curatenie la sase blocuri din zona, de unde mai aduce in casa 2.600.000 de lei.

Desi sunt sume mici, o ajuta si alocatiile copiilor. Din banii acestia femeia a facut economii si a reusit sa le cumpere micutilor un televizor. „Atata bucurie sa aiba si ei macar. Sa poata vedea desenele animate, ca alti copii. Lui Albert i-am cumparat o bicicleta cu vreo trei ani in urma. E mica acum de el, dar nu imi permit sa-i iau alta".

Din poarta-n poarta

Oameni milosi, vecinii Magdalenei suporta cheltuielile pentru bruma de curent consumat de locatarii din gheena. Pentru a se revansa, femeia le mai bate covoarele, ori ii ajuta la diverse treburi casnice. „Unii vor sa ma plateasca, dar pentru asta eu nu iau bani. Daca ei vor sa-mi dea altceva, accept.

Oamenii au incredere in mine si se poarta foarte frumos si cu copiii. Multi mi-au intins o mana de ajutor, cu haine sau mancare. Nu i-as dori nimanui sa simta ce simt eu cand primesc din mila. Dar asta e soarta mea. Trebuie s-o duc pana la capat", zice femeia amarata.

Asa a capatat masa si scaunele, dulapul si alte obiecte din casa. „Incerc sa le cumpar copiilor de cate ori pot, dulciuri si fructe. Am noroc cu mancarea pe care o primesc de la Cantina Sociala, pentru copii. Baietii merg in fiecare zi si aduc acasa sufertasul.

Gatesc si eu pe agaraz cand am bani de butelie, si o scoatem cumva la capat". Oricata tristete ii zace-n suflet, femeia e increzatoare. Si spera ca, poate, va rasari si pentru ea soarele. Ori, macar pentru cele trei odrasle.

Oamenii din blocul 44 de pe Dacia s-au obisnuit cu „vecinii" din gheena. „Magdalena e o femeie amarata, care face tot ce poate ca sa-si creasca copiii.

Traieste in niste conditii inumane si se bucura ca are si spatiul acesta, in care nu stiu cati dintre noi ar sta", spune unul din locatari. „De cate ori o vad pe femeia de serviciu, e cu matura in mana sau cu tomberonul dupa ea. Pare o femeie harnica. Nu o cunosc foarte bine. Am vazut ca o ajuta si copiii", declara o alta femeie.

„Nu am vrut sa-mi dau copiii la orfelinat. Atata vreme cat am doua maini si am putere sa muncesc, Dumnezeu ma va ajuta sa-i cresc, asa cum voi putea. Cine stie, poate vom avea si noi noroc o data in viata si nu va mai trebui sa locuim intre gunoaiele altora".