Stiu. Ar trebui sa ma cuprinda un fel de sentiment de frica sau sa ma furnice pe spate senzatia binecunoscuta a spaimei, acum, stand la baza trecatoarei Rimetilor din Muntii Trascaului. Peretii se inalta perfect verticali, unul langa celalalt, imensitatea lor se pierde undeva sus, imposibil de atins cu privirea din locul acesta. Nu simt nimic.

Nu simt decat dorinta nebuna de a trece mai repede la actiune. Aici, la baza peretelui, singurul loc in care putem sa luam cu asalt stanca, privirea ne este atrasa de un indicator, pe care scrie cu litere mari si negre ca traseul care urmeaza nu este recomandat decat alpinistilor experimentati, dotati cu echipament de catarare. si asta, doar pe timp de vara. in rest, kinjiro.

Alpinisti experimentati nu suntem. De fapt, nu suntem alpinisti. Noi, Calin si cu mine, suntem cataratori la liber. De-acum, experimentati. Cataratorii la liber nu folosesc echipament. Doar o pereche de bocanci solizi, brate si degete puternice si, in special, nervi de otel. Vara a trecut. Suntem in 8 octombrie 2004. Cu o vreme frumoasa de toamna.

Asadar, intrunim absolut toate conditiile scrise pe indicator. La doar un metru de acesta, privirea ne cade pe o cruce metalica, pe care citim numele lui Pincu Ioan, un tanar de 27 de ani, care a decedat in acel loc.

Asta asa, doar pentru a-ti crea toate conditiile, in vederea parcurgerii cat mai in siguranta a unui traseu de creasta, marcat cu triunghi albastru  semnul celui mai dificil traseu montan.

Fara alte explicatii si discutii, degetele noastre apuca prima scobitura a peretelui, picioarele parasesc solul, iar, dupa nici doua clipe, ne trezim agatati de un zid perfect vertical, care trebuie sa ne accepte, de acum, ca pe cei mai iubiti copii ai sai. Altfel, crucile de la baza se vor inmulti. Dar, din acest moment, nimic nu mai conteaza.

Drumul spre uitare

Am planuit expeditia asta, spre Cheile Rimetului, inca din vara, dar plecarea s-a tot amanat, in primul rand, din cauza masinii, care a trebuit sa treaca de o reparatie capitala. Daca ar fi fost dupa noi, am fi pornit cu bicicletele, mare lucru, ar fi fost vorba de circa 200 de kilometri de pedalat, circa o zi pe doua roti, se putea face.

Problema e ca si bicicletele au nevoie de o reparatie capitala, dupa cei 800 de kilometri, cat am cutreierat cu ele Salajul , vara aceasta.

Asadar, ziua cea mare, a evadarii spre libertatea oferita de munte, a sosit abia pe 7 octombrie, dupa-amiaza, cand, dupa ce am umplut masina cu cort, saltele, rucsacuri, mancare si alte cele (habar nu aveam cum vom fi primiti pe acolo), am demarat fara nici o parere de rau din Zalau. Ei bine, doar cu o parere de rau, totusi.

Soarele ne-a zambit toata ziua, drumul e splendid, facem cap-compas spre Cluj-Turda-Aiud-Teius, la viteza de croaziera, atenti sa nu ne mature de pe asfalt gigantii, condusi, din cate ne-am putut da noi seama, pana acum, de niste pitici cretini.

Urcusuri, coborasuri, Gorgana, Topa, Feleacul, trec toate prin fata noastra; la un moment dat trecem si de semnul care arata drumul spre Cheile Turzii  al doilea punct al traseului nostru, pe care-l vom marca la intoarcere. Ajungem, in cele din urma, dupa circa 2 ore de mers intins, in Teius, de unde, urmand un drum lateral, intram in imparatia Muntilor Trascaului.

Cheile Rimetului nu mai sunt departe. Drumul este foarte ingust, circulabil totusi, si doar in cateva locuri cu gropi. Simtim, deja, vegetatia cum ne cuprinde, ne imbratiseaza tot mai puternic, asadar tinta noastra nu mai poate fi departe. Trecem, la un moment dat, si de Manastirea Rimetului, o arhitectura impresionanta din secolul XIV, cu case de odihna amenajate doar pentru +boieri;.

Dar, despre asta, vorbim mai tarziu. Doar cateva minute de condus pe malul raului si trecem peste podetul care ne conduce in parcarea spre Cabana Rimetului. Goala. Parca am fi in +no mans land;. Nu disperam, usile cabanei sunt, totusi, deschise. Iesim din masina cu oasele troznind si intram spre receptia cabanei, de unde o femeie priveste ciudat spre noi.

Are ce vedea: doi barbati, imbracati ciudat, ambii pletosi, unul blond, celalalt brunet, cu privirile incarcate de fulgerele culese de pe crestele zidurilor catarate si care pot intreba, totusi, politicos: +Aveti camere libere?; Odata gheata sparta, aflam ca nu mai e nimeni, nici la cabana, nici in casute, a trecut sezonul  ceea ce ne face foarte bucurosi, poate doar asa nu vom intalni prea multi turisti de duminica in drumul nostru.

Suntem cazati in camera 5, ne dam seama ca am cazut cu tronc receptionerei, pentru ca ne-a dat cea mai comoda camera, departe de toaleta de pe coridor si dotata si cu soba cu lemne, ceea ce nu ezitam sa cerem imediat: +stiti, doar asa, sa scoata umezeala din camera;.

Facem focul, de fapt il face receptionera, care nu are de unde stii ca si noi avem cateva tigancute tucate la activ. Dar e mai placut asa. Printre trosnetele placute ale sobei, descarcam masina si iesim in curtea cabanei, in recunoastere.

Noaptea se lasa brusc, ca la munte, fara nici o avertizare, asa ca umblam in bezna tacuta fara prea multa vorbarie, cautand panoul pe care sunt marcate traseele posibile de facut.

Descoperim repede primul traseu pe care-l vom ataca in dimineata urmatoare: cel mai greu traseu, evitat de multe persoane, din cauza dificultatii sale: Cheile Rimetului, un traseu de creasta a carui parcurgere necesita, conform celor scrise pe harta, 6 ore. Totul e sa urmezi triunghiul albastru.

Calarind Cheile Rimetului

Ne trezim dupa o noapte destul de agitata: eu, cel putin, m-am foit ore in sir in pat, cosmarul cu varful din Cheile Turzii, ma urmareste, de un timp incoace, neincetat. in plus, am butonat mobilul de l-am si am innebunit. Degeaba. No signal. Suntem rupti de lume. Soarele ne loveste in geam, invintandu-ne sa pornim la drum.

Calin e mare filozof: nu s-a trezit, inca bine, dar scoate din creier niste chestii atat de profunde, incat chiar si el ramane surprins. E clar, aerul de munte e de vina. E mai rarefiat, creierul e mai putin oxigenat. Ne urnim, totusi, destul de repede, ne luam in carca rucsacurile de catarare, punem ceva de mancare, si-i dam drumul. Avem la noi si o camera video.

E foarte bine, pentru ca nu stiu cat de precis voi putea reda pe hartie ceea ce am trait noi acolo: concentrarea a fost atat de intensa, iar pericolul alunecarii in gol, atat de aproape de noi, tot timpul, incat am reusit sa memorez doar cateva momente din tot traseul.

Drumul de munte spre intrarea in Cheile Rimetului se mai intindea, in fata pasilor nostri, cale de circa 40 de minute, dupa care devenea o carare. Urmand-o, am dat peste o poiana, care era marcata ca fiind hotarul Rezervatiei Rimetului. Dezolant: hartii si alte gunoaie, aruncate, de-a valma, o priveliste ce ne intristeaza enorm.

Trecem, rapid, de acest loc si urmam firul raului, mergand inspre amonte. Curand, cand suntem nevoiti sa ne continuam drumul chiar pe malul apei, uneori agatandu-ne de peretii, care incepeau, din ce in ce, sa isi arate imensitatea, mugetul apei devine atat de tare, incat trebuie sa strigam unul la altul, ca sa ne putem auzi.

Pietrele de la mal, chiar peretele, este foarte umed: orice miscare trebuie facuta cu incetinitorul, doar daca nu vrei sa faci o baie in apa extrem de rece, de octombrie. Urmeaza un loc in care, mai demult, trecerea pe langa perete se facea cu ajutorul unui cablu, asta din cauza ca nu prea exista crapaturi in zid, de care sa te sustii, iar apa de sub tine e destul de adanca.

Acum, cablul nu mai este, dar asta nu ne provoaca prea multa bataie de cap. Luam peretele vertical in brate, ca niste paianjeni uriasi, si trecem de hopul de cativa zeci de metri, dupa care ne continuam drumul pe niste bolovani uriasi, acompaniati de vuitul apei.

Undeva, in stanga noastra, in perete, se deschide gura enorma a unei grote: urcam pana acolo, dar, pe dinauntru, grota nu este nu stiu ce, doar o simpla gaura in perete. Coboram inapoi la malul apei si observam indicatorul de traseu pe celalalt mal. Nu avem ce face: ne dam jos bocancii, ciorapii, nu suflecam pantalonii si intram in apa rece ca gheata.

E vorba doar de vreo 10 metri de trecut, intr-o apa ce ajunge, in cel mai rau caz, pana la genunchi. Dar e atat de rece, incat lacrimile imi sar, incontrolabil, din ochi. Ai avut, vreodata senzatia aia de durere atat de naucitoare, incat sa simti ca-ti ies neuronii din cap? si totul devine si mai dureros dupa ce am iesit din apa, iar sangele incearca, din nou, sa-si refaca circuitul periferic.

Urlam si injuram de durere tocmai in aproprierea indicatorului de traseu care ne spune ca nu prea avem ce cauta acolo si langa crucea unde, se pare, un coleg alpinist si-a pierdut viata.

Incerc sa cuprind cu privirea prima parte a traseului care va trebui urmat de aici, de la baza peretelui, iar ochii-mi urmaresc un traseu vertical, inalt cam cat un bloc de patru etaje: un loc de unde, in cazul in care cazi, ajungi exact in crucea alpinistului. si, as putea sa zic, te infigi destul de bine.

Ne fixam, cat mai tare, rucsacurile in spate, palmam un pic zidul, sa vedem in ce stare ni se ofera  nu e chiar uscat, dar nici umed de alunecos nu e.

Luam intre degete cablul de otel, care in locurile imposibile de urcat, unde stanca nu-ti ofera nici macar o scobitura, e singura ta legatura cu viata, si incepem: pui o mana in fata celeilalte, te proptesti cu picioarele de perete si repeti miscarea de atatea ori de cate ori e nevoie. De oprit, nu te poti opri: e prea mare efortul sa stai agatat intre nimic si nimic.

Mai bine continui urcarea, o mana in fata celeilalte, te proptesti si impingi cu piciorul, cablul iti intra in palme, strangi din dinti, nu te mai uiti, nici in sus, nici in jos, te concentrezi doar asupra efortului de moment.

Ajungem, dupa vreo 20 de metri, la un fel de balconas, un loc unde-ti poti trage sufletul, stand intr-un picior, dupa care repede, pentru ca altfel pierzi tonusul, reiei urcarea: o mana in fata celeilalte, piciorul se propteste, impingi in sus, totdeauna in sus, cat mai sus.

Si ajungem, dupa circa 20 de minute de catarare pe primul obiectiv, o stanca de vreo 30 de metri inaltime, verticala, de pe varful careia haul se vede, deja, amenintator.

Triunghiul albastru ne conduce, mai departe, pe un traseu in urcare, printre ceva copacei, pe o panta abrupta, obisnuita, de altfel pentru noi, pe care o urcam gafaind, apucandu-ne de orice radacina ce ne iese in cale si ferindu-ne pasii de grohotisul si frunzele umede de sub noi: radacinile si unele ramuri sunt bune doar pentru a-ti arunca centrul de greutate in fata, nu sa te tii de ele cu toata forta: o alunecare pe grohotis sau pe frunzisul umed, impreuna cu pierderea sigurantei pe care ti-o poate oferi, doar pret de o clipa, o radacina, te duce imediat jos, la baza stancii, langa cruce. Iar caderea e atat de rapida, incat nici nu-ti dai seama ce se intampla cu tine. Noi, Calin si cu mine, avem, deja, ambii unele amintiri neplacute in acest sens.

Brana: Carare ingusta de-a lungul unui perete de stanca, pe care se poate trece cu piciorul

Din locul unde ne aflam, se poate distinge, deja, traseul pe care-l vom urma. Totusi, pare ceva imposibil: cuprins cu privirea, pe de-a intregul, peretii verticali, inalti de sute de metri, nu lasa, parca, deloc cale de strabatere. Urmeaza sa mergem, circa 2 kilometri, cat este lungimea cheilor, pe brana nu mai lata de 10 centimetri.

Peste noi, doar perete, creasta pierzandu-se peste privirile noastre, intinse pe spate, iar sub noi, un hau ingrozitor, al carui capat nici macar nu se vede. Mai mult, nici nu se simte. Undeva, departe, se poate vedea coltul de stanca ce margineste iesirea din chei. Mi se pare imposibil de departe.

Agatat de cablu, cu bocancii proptiti pe jumatate pe brana, mi se pare mai usor sa ating peretele opus celui pe care stam noi, agatati, perete care este dincolo de apele involburate de sub noi.

Nu uita, nu privi niciodata in jos;, spune Calin, moment in care il surprind uitandu-se in gol: ii urmaresc privirea, ma uit si eu la abis, e ceva extraordinar, dupa ce privirea reuseste sa se agate de un punct de reper, aflat undeva in nimicul de sub tine, devine destul de sigura pozitia in care stam: o mana pe cablu, cu trunchiul indoit in afara, opus zidului, cu capul doar un pic plecat in jos.

Momentul e chiar hipnotizant: abisul te cheama, parca auzi vocea molcoma, de catifea, a stancii, care te cheama acolo, jos, +hai, ce mai stai pe ganduri, vino, da-ti drumul;, e greu sa te rupi de o asemenea ispita. Cred ca ne trezim la realitate, amandoi, la strigatul unui uliu ce se posteaza, prin cercurile pe care le face, chiar deasupra noastra. Ne continuam drumul.

Cablul de otel lipseste in multe locuri. Culmea, el este prezent in cateva locuri acolo unde, dupa parerea noastra, nu ar fi fost nevoie de el. in alte locuri, cu adevarat primejdioase, nimic, cablul lipseste, si ne pune la incercare, la greu, forta degetelor si nervii. inaintam greu, la pas, +la bara;, cum s-ar zice in termeni de oras, dar nici nu se poate altfel.

Urcam spre un podis, urmand triunghiul albastru, podis pe care putem, intr-o siguranta relativa, sa ne tragem sufletul. Un indicator ne arata ca am putea sa urmam un alt traseu, spre +Huda lui Papara;, o prapastie imensa, dar acum, telul nostru este trecerea cheilor.

De pe podisul situat aproape de creasta, haul ne cuprinde si mai puternic, iar peretii care ne cheama, spre continuarea traseului, dau impresia de inaccesibilitate totala. Totusi, brana ni se dezvaluie, treptat-treptat, picioarelor. Nu este loc de oboseala: adrenalina lucreaza in noi, de mai multe ore, avem o idee fixa: iesirea din chei.

Dam peste o gramada de locuri de escalada, mai mult sau mai putin primejdioase. Trecem de ele, atenti la fiecare pas, la fiecare crapatura din perete, la fiecare loc unde punem talpa, de fapt, atentia este singurul lucru ce caracterizeaza catararea libera. Clipa de neatentie o poti analiza in caderea libera.

Si, crede-ma, ai timp sa te gandesti enorm de mult, atunci cand cazi: totul pare o fractiune de secunda, dar creierul este bombardat de atatea informatii, incat ai senzatia ca traiesti o viata intreaga. Brana ne conduce spre un fel de trecatoare intre doi pereti inalti de vreo 20 de metri. Trecatoarea nu este mai lata decat atat sa te lase sa treci prin ea cu greu. Se numeste +Strunga Caprelor;.

Dincolo, varful de stanca ce margineste capatul de traseu, este parca mai aproape. Doar ca trebuie sa trecem peste o zona abrupta cu pietris, urmata de inca o zona de brana.

Greu, dar cu atentia focalizata tot timpul la picioare, solul fiind extrem de alunecos, atingem indicatorul de capat de traseu, un loc aflat destul de la inaltime, unde vantul bate atat de puternic, incat e parca suparat pe cel care a avut curajul sa ajunga in acel loc.

Inapoi, tot pe brana

Trebuie sa coboram la rau, asa arata cel putin indicatoarele de traseu, sa putem face cale intoarsa. Un traseu este realizat totdeauna in asa fel, incat, partea dificila, de parcurgere intr-o parte, sa fie urmata de o un traseu mai domestic, inapoi spre punctul de plecare. Ajungem la rau, unde indicatorul ne spune ca traseul spre cabana se face, uneori, prin apa si ca este chiar foarte placut.

Hai sictir! incercam noi sa o pornim, trecand de pe un bolovan involburat peste altul, dar, la un moment dat, nu se mai poate fara sa te uzi. +Gata! La loc comanda! Nu putem merge pe aici. E traseu de vara. Facem intoarcerea pe brana!;, spune Calin, ceea ce imi provoaca o stare de ameteala.

Care brana, omule, acuma am coborat de pe ea, crezi ca mai rezistam la inca o trecere?;, intreb eu, dar raspunsul il stiu deja. Ma si pregatesc sa dau piept cu panta bolovanoasa, ce duce inapoi la stanca marcatoare de capat de traseu. Urcam anevoios, locul e unul pe unde se pornesc, din cand in cand, avalansele de pietre.

Aluneca, multe, si sub noi, e chiar mai dificil ca o catarare sanatoasa pe un perete solid. Ochii ne sunt sariti din capace, dupa cei circa 200 de metri de urcus pe grohotisul instabil. Vantul care ne ia in primire ne sufla, acum, placut, printre hainele umede de transpiratie. Privesc, inca o data, traseul pe care am venit, brana, si dau din cap a neincredere. Dar, nu avem ce face.

Pornim inapoi, urmandu-ne, parca, pasii pe care am venit. Trecem, din nou, prin Strunga, moment in care, la cateva sute de metri de noi, vedem o vreo 7-8 capre salbatice, ce urmeaza aceeasi brana, pe care am venit si pe care vom merge si noi, spre capatul celalalt al traseului.

Stam, agatati de cablu, cu binoclul intr-o mana, cu camera video in cealalta, uimiti de disciplina pe care ne-o arata caprele: se aliniaza una dupa alta, se asteapta una pe alta, deschizatorul de drum; cauta caile cele mai accesibile etc.

Ce mai, poti lua lectii de la ele. Locul unde ele au trecut, il atingem si noi, dupa circa o ora de balet pe brana.

Urmeaza podisul, dupa care vin o serie de stanci care, daca atunci cand am urmat traseul, au trebuit urcate, acum trebuie coborate. Cosmarul oricarui alpinist. E si mai rau daca esti catarator. Nu mai sti ce-i sub tine, mergi pe pipaite, bratele-ti obosesc si asteapta, nerabdatoare, ca picioarele sa gaseasca loc de propteala.

Te lasi in jos centimetru cu centimetru, toate simturile tale sunt pe post de antena ce emite incontinuu +primejdie;, dar nu ai ce face, trebuie sa cobori. De asta se face catararea libera in doi: cel de sus il poate ghida pe cel care coboara, iar acesta, la randul sau, il poate ajuta pe celalalt, in momentul in care-I vine randul la coborare.

Cel mai greu este partea unde am atacat peretii: acolo unde baza este marcata de crucea alpinistului. E prea mult de coborat, peretele face si un pic de burta, nu se vede mai nimic.

Evident, Calin face primul pas, coboara in liniste, iar eu, in timp ce-l urmaresc, descopar secretul: in momentul in care unul din picioare gaseste loc de propteala sigura, Calin face o semiintoarcere, spre in afara, cautand, in jos, alte locuri unde sa puna piciorul.

Dureaza, cel putin, o jumatate de ora, pana ajunge la baza, timp in care eu, inca sus pe prima culme, am timp sa elaborez un fel de ghid al cataratorului: 1.Nu lasa frica sa te cuprinda. Nestapanita, ea duce la panica. Iar panica duce la moarte sigura. 2.N-ai ce cauta pe stanca fara bocanci. 3.Prinde-te de orice iti ofera natura, radacini, ramuri, scobituri in stanca etc.

4. Nu privi niciodata in jos, decat daca esti legat. Altfel, iti vei da drumul. 5.Nu calca pe grohotis. 6.Sa nu faci, niciodata, catarare libera, decat daca esti suficient de nebun. Odata ajuns jos, la malul apei, Calin revine, pana la primul balcon sa-mi asiste coborarea. Ma uit la el si-i transmit ca vreau s-o fac singur.

Incalec cablul si incep sa ma las in gol tinandu-ma doar in forta bratelor. Momentul se prelungeste cam mult, e timpul sa gasesc, repede, o proptea pentru picior, pentru ca bratele nu mai rezista la un efort prelungit. Vine si siguranta proptelii, de acum urmez tehnica lui Calin si sunt, in cateva minute, langa el, pe balcon.

Trecem mai departe, de data asta, coborarea spre baza o facem unul dupa altul, aproape in tandem. Sunt locuri in care trebuie sa te balansezi de pe o parte pe alta a cablului, destul de dificil, dar nu imposibil, dupa care solul ni se arata deja si, in cateva minute, suntem pe malul apei.

Moleseala

Evident, trebuia sa trecem din nou, raul, ca sa putem urma drumul spre cabana. Culmea, apa nu mi se mai pare atat de rece, ca dimineata. Asadar, trecem usor prin rau, e chiar bine pentru talpile noastre infierbantate, dupa care urmam traseul pe firul apei, cu multa grija, totusi, pentru ca nu am avea nevoie, acum, de o cazatura in apele involburate.

Curand, iesim la carare, dupa care pe drumul de munte. Este momentul in care concentrarea si atentia, care ne-a tinut in priza peste 5 ore, sa ne paraseasca. E ca si cum ai simti cu iese din tine tensiunea, te lasa moale, fara forta, abia mai pui un pas inaintea celuilalt, casti din ce in ce mai mult, ce mai, nu mai ai nimic in tine.

Doar simtamantul ca ai facut ceva extraordinar si mai esti in viata. Lungimea cheilor este de circa 2-3 kilometri. Asadar, noi am facut un traseu, dus-intors, pe brana, de peste 5 kilometri. in circa 6 ore. 6 ore in care toate simturile noastre au stat la panda, cautand sa ne tina in viata.

Dupa primele 6 ore de catarare libera, intre hau si cer, stim, acum, ca noi nu mai apartinem lumii de acasa. Locul nostru este primejdia. Ceea ce ne alimenteaza e adrenalina. Inspiram si expiram vant. +Caline, ce-ai zice daca cineva ti-ar spune sa mai faci, inca o data, acum, traseul, dus-intors?;, ii arunc, asa, intr-o doara, pastila. +intr-o ora e noapte si nu am avea timp sa venim inapoi.

In rest, e OK;, face Calin si eu stiu, ca, la nevoie, as porni, chiar acum, cu toata noaptea, sa mai facem, o data, traseul.