«Train yourself to let go from everything you fear to lose» Yoda

E un loc rau acolo, ce emana multa energie negativa. Simti asta de cum dai cu ochii de avena. Este ceva ce-ti face ca toti perii sa ti se ridice in pozitie de drepti, ca niste antenute avertizoare: stop, nici un pas mai incolo! Niciodata nu m-am simtit mai in nesiguranta, ca la avena aia nenorocita. Si, cand ma gandesc ca am pornit acolo cu gandul de a cobori in groapa.

Nici nu cred ca vom mai trece pe acolo. Haul ala care se casca, brusc, de sub acoperisul copacilor ce-si trag radacinile din nimic, iti induce o stare de neliniste, e ceva chiar sinistru.

Cu toate acestea, schimband replici scurte si dese, ca sa ne abatem atentia, legati unul de altul cu o franghie - si asta, doar asa, ca un fel de pseudo-auto-linistire, pentru ca, daca unul din noi ar aluneca, l-ar duce cu el imediat si pe celalalt, il pregatim pe "Little Geek" sa-i dam drumul in necunoscutul lugubru. Daca ar avea gura si ar putea vorbi, "Little Geek" ar urla, acum.

Dar, saracu', nu are nimic, decat doi ochi montati cu scotch pe el si mult mai multa tenacitate, decat noi. Ne uitam la el cum coboara, cum dispare de sub ochii nostri, inghitind tot mai multa franghie. Intr-un fel, e mai in castig, decat noi: are posibilitatea sa cunoasca o alta lume, chiar daca, dupa parerea noastra, ar putea fi vorba de un fel de iad la puterea a treia.

Spre culme, cu bicicletele

Am mai fost in comuna Napradea, chiar de doua ori, pana acum, dar nu prea am reusit sa descoperim obiectivele pe care ni le-am propus. Intr-o prima faza, am cautat niste ruine benedictine, ei bine, nu le-am gasit, ar fi fost interesante, chiar daca era vorba doar de niste bolovani.

Apoi, auzind de o avena, am reusit, dupa multe incercari cu satenii, sa localizam groapa fara fund, despre care localnicii spun ca daca arunci o piatra in ea, poti astepta mult si bine sa-i auzi bufnitura de aterizare. Ea, avena, e situata undeva pe platoul de deasupra Stanei Cozlii, intr-un fel de sa facuta de doi delusori.

Atunci, la prima incercare de localizare a gropii, am luat urcusul la mars fortat, nedandu-ne seama de cat de dificil ar putea fi. Nici nu a trecut mult si am cazut amandoi, rupti, ca paralizati, pe la mijlocul drumului, la pamant. E drept, eram stresati si de timp, iar, ca urmare, am renuntat , cu gandul de a ne reintoarce acolo.

Si, neuitand de acest lucru, ne-am zis ca, daca tot nu am putut urca "liber" povarnisul pana la avena, hai sa incercam acum cu bicicletele. Oricum, dupa cei peste 1.000 de kilometri de pedalat, ne simtim ca si cum ne-ar fi crescut o bicicleta la extremitati.

Masochism pe bicicleta

Intr-un fel, as putea zice ca am programat totul destul de meticulos: alimente pe doua zile, cort, saci de dormit, o verificare scurta a conditiei fizice, ceea ce s-a lasat cu o mare deziluzie, si multa multa vointa, pentru a face ceva, ce nu a mai facut nimeni. Am imprumutat chiar si o franghie de la un prieten, noi, care nu am umblat niciodata dupa noi cu asa ceva.

Il astept pe Calin la Jibou, locul unde facem jonctiunea, iar el apare, intr-un tarziu, cu puterile la pamant. Ceva nu e in regula cu noi - el are tot timpul ameteli si i se face rau, isi pierde echilibrul si nu mai judeca la rece, iar mie mi-a disparut acea liniste de genul «nu-mi pasa daca voi cadea», fiind inlocuita de un fel de teama, de cum pun piciorul pe stanca.

Deocamdata o controlez, insa, fiind tot timpul atent la delimitarea fricii de panica.

Pornim, asadar, spre Napradea, e doar la o aruncatura de bat de Jibou, situat la circa 45 de kilometri de Zalau. Ajungem usor in centrul de comuna, desi soarele e necrutator, iar noi suntem, din nou, incarcati aproape ca si in turneu: cort, saltele, rucsaci, saci de dormit, bureti, chei si piese de schimb la bicicleta etc.

Facem dreapta la prima intersectie din sat, intrand intr-un labirint de stradute, fixand tot timpul Stana Cozlii, care ni s-a aratat in fata ochilor inca de cum am trecut Somesul. E mult pana acolo si de asta ne dam seama si mai tare in momentul in care trecem de ultimele case din sat si iesim de pe drumul prafuit, spre camp.

De aici, mai avem de parcurs, sau, mai bine zis, de impins bicicletele, inca vreo 5 kilometri, pe un traseu deluros, aproape inaccesibil, dar nu avem ce face, injuram sec si tragem dupa noi bicicletele, doar tot noi suntem aceia care am urcat atat Piscuiul Ronei, pe bicicleta, cat si Mesesul, calarind albia raului ce duce in cascada superba de acolo.

Calin zice ca suntem mai rau ca masochistii, dar nu avem ce face: depindem de biciclete si, mai ales, de ceea ce caram pe ele, asa ca, dupa vreo doua ore de chin ajungem la poalele Stanii Cozlii. Unde, zeii ne zambesc, mai ales lui Calin, el fiind acela care da si peste un izvor limpede si rece, pe care-l luam, imediat, in stapanire.

Urcam un pic mai sus de izvor si dam peste un luminis superb, unde hotaram sa amplasam cortul. Nu ne ia mai mult de cateva minute, iar bicicletele sunt despuiate de bagaje, cortul este intins sub un copac, ce ne adaposteste de razele nimicitoare ale soarelui.

Incercam sa mancam ceva, dar nu prea merge, mai mult bem apa rece a izvorului, asteptand sa simtim intoarcerea fortei in muschii si nervii intinsi la maxim.

Din pacate, nu prea reusim sa ne destindem, asa ca, adunand doar cele necesare, un rucsac, franghia, un binoclu, doua lanterne si pe "Little Geek", hotaram sa atacam Stana Cozlii, ca sa ajungem sus pe platou, de unde putem incepe cautarea avenei.

Cand sus, cand jos

E o gresie calcaroasa, ca si la Gradina Zmeilor, cu multe urme de nisip pamantos fin pe stanca, dar noi nu judecam la ora asta deloc: atacam peretele, Calin pe un traseu, eu pe altul. La un moment dat, dupa ce urca vreo zece metri, Calin isi da seama ca ceva nu-i in regula, ca nu mai poate continua catararea si da sa se intoarca.

In momentul acela, stanca il arunca de pe ea, aluneca, intai cu fata la gresie, dupa care, peretele ii aplica un procedeu scurt de "uciwara", rasturnandu-l pe spate si marcandu-l cu o julitura urata pe genuchiul stang.

Continuandu-si goana pe panta, apuc sa-i arunc doar un "Ho!", vazandu-i privirea mirata ce ma fixa si, poate reactionand si la acest stimul extern, omul isi baga ghearele in pamant in incercarea de stopare a alunecarii. Se opreste, in fine, undeva la baza stancii.

Prima greseala! daca el a mers la deschidere, eu trebuia, neaparat sa-l urmez la inchidere, adica la "culegere", pregatit tot timpul sa intervin in caz de alunecare. Dar eu eram la zece metri de el, pe o alta panta. Pe care o urc, destul de greoi, fara nici cea mai mica priza, ducand cu mine un sentiment continuu de nesiguranta.

Calin isi revine, uimitor de repede, dupa alunecare, nu s-a lovit prea tare si, interesat de traseul pe care l-am atacat eu, vine dupa mine. Ajung intr-un loc in care mai aveam doar circa 3 metri pana la o priza sigura cu stanca, dar nu pot, pur si simplu, sa fac pasul, neavand nimic de care sa ma agat. Pe orice pun mana se rupe, iar la un moment dat chiar am senzatia ca plutesc in gol.

"Las-o moarta, hai jos, nu se poate!", spune Calin din spatele meu. Ok, daca urcarea a fost cum a fost, coborarea mi-e imposibila. Incepe, deja, sa-mi zvacneasca muschii de la gambe, e, mai mult, un puls nervos. Nici Calin nu poate cobori in siguranta, asa ca alege calea alunecarii controlate. "Fa ca mine!", zice el, si-si da drumul pe panta verticala in jos.

Nisipul fin de pe piatra ii imprima, insa, o viteza naucitoare, si este facut, din nou, ippon, pentru a doua oara, in cateva minute. "Nuuuuuu, nu cumva sa te lasi, vin dupa tine!", imi spune de jos Calin si-l vad cum ia cu asalt panta, ajunge in spatele meu si incepe sa scurme zidul sfaramacios, facandu-mi niste trepte in care sa ma pot ancora.

Ajungem, in cele din urma, jos, amandoi lac de sudoare si cu moralul la pamant. Ceva nu-i in regula, prea multe greseli intr-un timp prea scurt! Ne uitam cu ura la zid, cautand un alt loc de acces spre culme, alegem unul la intamplare, oricum, nu mai are nici o importanta, si atacandu-l bezmetic, fara sa ne mai gandim la altceva, trecem peste culme, ca niste bolizi.

La buza lumii de dincolo

E un platou imens deasupra Stanei Cozlii, acoperit cu o vegetatie ce deseori ne ajunge pana la brau. Marcati inca de cele intamplate pe stanca, pasim cu grija prin iarba mare, stiind ca pe undeva, pe aproape, trebuie sa fie si avena, si putem cadea in groapa fara macar sa ne dam seama ce ni s-a intamplat.

E o senzatie destul de apasatoare, inca nu ne-am revenit din starea aceea de insecuritate simtita pe stanca, asa ca avansam greoi, controlandu-ne fiecare pas. Nimic. Unde poate fi avena? Ajungem, intr-un tarziu, si la saua facuta de cele doua dealuri, dar tot nu vedem nimic ce ar putea sa ascunda o groapa.

Cautam in toate locurile predispuse la o asemenea mascare si, in cele din urma ne mai ramane un palc de copaci, ale caror trunchiuri se ascund privirilor noastre. Acolo trebuie sa fie, ne gandim amandoi, in timp ce Calin intra in desisul aproape inaccesibil.

"E aici, dar nu o putem atinge din acest punct!", spune Calin, facand cale intoarsa, dupa care ocolim palcul de copaci si intram in el din cealalta parte. Scot franghia si-l leg pe Calin de mijloc, iar eu ma ancorez bine cu picioarele in pamant.

Deja se vede ceva: e ca o palnie, avena porneste brusc spre necunoscut, aratand lumii doar o gura hidoasa, marcata de bolovani imensi, la buza careia stau niste radacini de copac. Cu sfoara intinsa la maxim, Calin atinge un punct situat chiar pe buza avenei, dupa care, infasurand incet la loc franghia, il urmez.

Iau si eu pozitie, pe undeva in spatele lui Calin, in timp ce senzatia de sinistru incepe sa ni se cuibareasca in minti. Nici nu am ajuns acolo bine, ca de abia astept sa plecam. Parca nici nu ma intereseaza ce poate fi in avena aia nenorocita. Am tendinta sa ma leg ca o mumie de cel mai apropiat trunchi de copac, dar cred ca nici asta nu mi-ar linisti senzatia de insecuritate.

Nici vorba sa poata fi coborata avena. Poate, doar cu echipament special, coboratoare, harnasament, troliu, masca de gaze etc, nu poti sti ce te asteapta "dincolo". Calin il scoate pe "Little Geek" din rucsac, apoi si lanternele, pe care i le atasam. Legam totul cu scotch, apoi cu sfoara, dupa care il manevram, cu o bota lunga, spre centrul avenei.

Incep, apoi, sa dau drumul, incet, sforii, iar videocamera, cu cei doi ochi aprinsi, dispare de sub privirile noastre. Din hau se aud, din cand in cand, niste sunete estompate, ca si ragaielile unui dinozaur, iar franghia dispare, tot mai mult, in gaura. Apoi, brusc, se opreste.

Calin trage, un pic, inapoi, de explorator, dupa care ii dam, din nou, drumul, dar "Little Geek" se opreste in acelasi loc. Cel mai probabil, tunelul o coteste in acel loc, dupa care isi da, din nou, drumul, spre nimic. Initial am aruncat o piatra inauntru, dar nu am auzit zgomotele aterizarii. Chiar nu mai avem ce face: ne pregatim sa-l extragem pe explorator afara.

Dupa un timp, aproape nesfarsit, vedem, din nou, ochii camerei, parca cerandu-se la suprafata. O recuperam, ne uitam daca e intreaga, e bine, nu a halit-o nimeni, acolo jos. Adunam echipamentul, infasuram la loc franghia si, folosind acelasi procedeu de "tine-ma, ca sa te tin", iesim din palnie. Nu mai stam prea mult pe acolo.

Alegem un loc de coborare de pe platou, prin padure, si agatandu-ne de copaci, ca niste Tarzani, incercam sa ajungem la baza. Cu toate ca drumul e mai usor acum, prin padure, ajungem tarziu la cort, ne spalam cu apa rece a izvorului, dupa care facem un foc imens, asteptand ca cerul sa se umple de stele. Si omoram tantari, ca la genocid.

Vine noaptea, o caprioara sau, poate, un mistret, ne da tarcoale, se aud tot felul de zgomote ciudate din vegetatia abundenta din jur, dar nu ne pasa. Ne uitam la filmuletul inregistrat de "Little Geek", dar nu se prea distinge mare lucru: doar o gaura, ca o fantana, ce tot merge in jos, cu o multime de galerii. Poate ca, pe ecran mare, se vor putea distinge mai multe elemente.

Facem nani lipsiti de griji. Am scapat si de data asta. Mai ales de data asta, cand nimic nu a mers cum trebuia.

Neprivind inapoi

A doua zi, dupa un somn destul de agitat, incercam sa ne dezmortim si sa revenim la viata, dupa care ne punem sa strangem cortul. In acel moment, parca incep sa ne functioneze, macar, instinctele de supravietuire, care ne avertizeaza sa stam deoparte de stanca si, mai ales, de micul platou, care seamana cu un fel de Platoul Rarau, la scara mica.

Incarcam, din nou, bicicletele si facem cale intoarsa. Coborarea, tot pe langa biciclete, pana in sat, ne tine cam 50 de minute. Nici nu poate fi vorba de urcat pe ele. Suntem complet epuizati, dam alene din pedale si ne spunem ca avena si Stana Cozlii, desi sunt situate intr-un loc foarte frumos, din pacate aproape inaccesibil, nu o sa mai faca parte, poate niciodata, din traseele noastre.