Nici în viata personala legea efortuluiminim nu este drum garantat. Cu atât mai putin în solutionarea unei complexitati de genul regionalizarii pentru dezvoltare. Tentative de a merge pe un minium efort de fundamentare în reorganizarea administrativ-teritoriala au existat din plin în spatiul politic românesc, de azi si de ieri. Este suficient sa iei una dintre întrebarile frecvent formulate si vei obtine nu numai o buna ilustrare a temei dar, sper eu, si câteva marcatoare de drum accidentat, fragil, care ar trebui evitat pe viitor.
Acceptate sau vehement negate, regiunile de dezvoltare adoptate în 1998 au constituit un termen de referinta privilegiat al dezbaterii. Frecvent au fost formulate întrebari legate de capacitatea lor de a favoriza identificari[1] sociale sau culturale. Raspunsul predominant a fost unul preponderent negativ. Argumentul invocat adesea este legat de configuratia regiunii Sud-Est formata din sase judete, doua din Moldova (Galati si Vrancea), doua din Muntenia (Braila si Buzau) si cele doua judete dobrogene (Tulcea si Constanta). Cum mai poti vorbi de ”regiuni organice” când una dintre cele opt regiuni de dezvoltare ale României este constituita dintr-un mozaic de trei culori regionale?
Si întrebarea si raspunsul merita toata atentia. Regasim la nivelul lor doua presupozitii larg raspândite în mass media. Prima sustine ca regiunile de dezvoltare ar fi ”bune” daca ar corespunde strict cu regiunile istorice sau cu vechile structuri teritoriale de tipul tinuturilor (Satmar, Secuiesc, Dunarea de Jos etc.) ori al tarilor (Vrancea, Fagaras, Lovistea, Hateg etc.). Cea de-a doua presupozitie implica ideea ca judetele nu conteaza iar dezvoltarea spatiala ar trebui facuta numai prin formatiuni teritoriale de tipul regiunilor de dezvoltare. Desi întreaga dezbatere din ultima perioada a fost dusa fara ca vreunul dintre actorii institutionali implicati în sustinere sa furnizeze documente tehnice de fundamentare, presupozitiile anterior evidentiate merita sa fie luate în consideratie pentru ca ele vor fi, foarte probabil, apelate în continuare. La baza lor cred ca se afla un deficit de informare care poate fi redus.
Daca faci o investigatie fie si superficiala, pe internet, vei constata cu usurinta cât de consistenta este lista celor care se tot întreaba de ce regiunile de dezvoltare nu urmeaza strict conturul celor istorice. Cum întâmplarea face sa fi lucrat în echipa care a proiectat aceste regiuni am avut si sansa de a fi interogat direct pe o astfel de tema. Raspunsul este simplu: conformarea stricta a regiunilor de dezvoltare la conturul regiunilor istorice ar duce la aparitia a trei regiuni de dezvoltare mult mai mari decât limita superioara de trei milioane de locuitori indicata in metodologia Comisiei Europene (directiva 1059 din 2003). Toate cele trei mari regiuni istorice ale tarii – Moldova, Muntenia si Transilvania – au, conform datelor demografice oficiale , peste 4 milioane de locuitori fiecare. La cealalta extrema, Dobrogea si Banat au dimensiuni demografice de aproximativ patru ori mai mici comparativ cu cele trei anterior mentionate. Astfel de decalaje demografice sunt neindicate in proiectarea regiunilor de dezvoltare. Nu poate fi vorba, în consecinta, de regiuni de dezvoltare care sa urmeze exact conturul celor istorice. Rezulta ca o atitudine de tip traditionalist care ar face din regiunile istorice piatra de temelie a dezvoltarii regionale este inoperanta în contextul reglementarilor actuale de proiectare a regiunilor europene de rang doi (NUTS2).
Traditionalismul microregional, centrat pe ideea de tari sau tinuturi, propune varianta cu regiuni de dezvoltare mai mici pentru ca , se spune, cele actuale sunt prea mari. Prea mari în raport cu ce? În configuratia actuala, regiunile românesti de dezvoltare au o dimensiune demografica de aproximativ 2,7 milioane de locuitori , apropiata de situatiile din Franta (2,5 milioane) si Italia (2,8 milioane). Este foarte probabil, însa, ca dupa recensamântul din octombrie , din acest an, România îsi va corecta drastic cifra de populatie totala, undeva la un nivel apropiat de 19 milioane de locuitori. Populatia medie a regiunilor de dezvoltare românesti va coborî, în consecinta, la un nivel apropiat de 2,4 milioane, relativ egal cu cel specific Poloniei[2]. Nu încape nicio îndoiala ca structurile traditionale de viata teritoriala au înca semnificatie identitara si social-economica. Desigur, în secolul XXI tinuturi si tari care aveau relevanta puternica în secolele anterioare îsi pierd din semnificatie. Si totusi, traditiile microregionale conteaza si prin ele însele si prin consecintele pe care le pot avea în mobilizarea resurselor pentru dezvoltare.
Întrebarea este cum iei în seama un arhipelag format din multitudine de insule de viata traditionala. Nu este imposibil, pentru ca cea mai buna aproximare a formelor traditionale de organizare teritoriala sunt judetele. Ele au suferit modificari repetate de granite dar, în pofida acestui fapt, continua sa fie unitati teritoriale care nu pot fi ignorate în politicile regionale ale tarii. Judetele nu pot fi nici substituite regiunilor de dezvoltare nici ignorate. În plus, aspect semnificativ, în 1996-1997, când au fost proiectate regiunile de dezvoltare, judetele au fost efectiv folosite ca subunitati , concepute ca regiuni de rang 3 (denumite NUTS3 în Nomenclatorul de Unitati Teritoriale Statistice existent la nivelul Uniunii Europene ). Nu conteaza atât de mult statutul administrativ[3] cu care judetele vor intra în sistemul regionalizarii din România cât asigurarea unei functionalitati specifice pentru acestea. A pune eticheta alba sau neagra pe judet sau pe regiune de dezvoltare este neinspirat, nefundamentat prin argumente. Politicienii invocau foarte frecvent , pâna la dezbaterea pe regionalizare, principiul subsidiaritatii ca modalitate optima de a rezolva probleme de dezvoltare si administratie prin atribuirea unor responsabilitati specifice pe niveluri de competenta centrala, judeteana sau locala. În momentul în care s-a pus efectiv problema unei reorganizari administrative , principiul subsidiaritatii a disparut brusc din vocabularul decidentilor. De ce este asa, e o alta discutie. Ignorarea sistematica a respectivului principiu, în tot arcul politic activ în dezbaterea regionalizarii din România de azi, nu poate fi decât contraproductiva.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
