Am țipat ca copiii și-am făcut hârtii peste hârtii cu blablabla patriotico-propagandistic, până ce UNESCO și UE au zis cu gura lor oficial-papetară că, adevăr adevărat este: țuica-i țuică (și e românească), mămăliga-i mămăligă (nu polentă sau terci, deci luați stimați colegi și-n treaba asta de-o diplomă de recunoaștere mondială), iia-i iie (clar românească, mai rămâne să ne luptăm și pentru fotă, cioareci, gate, opinci), mărțișoru-i mărțișor (românesc, dar și moldovinesc, bulgăresc și macedonean, noroc că Kosovoul nu-i recunoscut de-aproape nimeni, că altminteri poate trebuia să rupem chiar și fiecare trifoi cu 4 foi taman în 5, cu-atât mai grotesc fiind să-l împărțim sfâșiindu-l și pe bietul coșar, potcoavă, inimă, ghiocel, dar mai ales firul de ață roș-albă). Și tot așa se va fi zis, internaționalmente vorbind, despre țăst, transhumanță, oiță bârsană, brânză de Sibiu, burduf de câine, etc. În curând poate necesitând și insistând noi negreșit să ne dea lumea mare și diplomă de recunoaștere patrimonială imaterială a lui Eliade, Noica, Cioran. Plus Eminescu, Iorga, Enescu, Vlaicu, Grigorescu, Blaga, Brâncuși, Teodoroiu (ca să-i numim măcar pe aceia suiți și pe bani, umblați prin toate mâinile, tejghelele, sertarele, portmoneiele și buzunarele până ce se compromit în asemenea hal că tre tocați și incinerați la tonă de hecatombă).
Ce propun în prezentele rânduri negre pe ecran alb este ca, profitând de această omologare prestigioasă a tot felul de fleacuri din care se poate gumilasticiza niscai tamtam posesiv și măgulitor, să nu ne mulțumim doar cu-n profit la nivel psihologic, de autoreprezentare, proiecție și imagine superiorizantă, excelentă, fudulă. Să-i croim fainfrumos și un ambalaj sau costumaș economico-finanțist, să-o tragem (pe omologare) binemersi și înspre câmpurile magnetice augural-rozacee numite monetizare, câștig, parale recte mălai. Deverul pe accesarea, performarea, traficarea și exploatarea culturii faimei, celebrității, interesului intracomunitar și extracomunitar, transfrontalier și de ce nu transoceanic, să fie taxat prin simbolicul (dar nu negreșit insinifiantul cifric) Timbru Patrimonial. Timbrul de Țară.
„Timbru” zic, dar i se poate spune și marcă (de țară), amprentă sau pecete de țărișoară – atunci când identitatea e dincoace sau dincolo de orice-ndoială, dispută sau negociere, tevatură și turavură. Iar în cazuri mai vagi sau parțial-adecvate putem fainfrumos vorbi, tot cu-ndreptățire, și de umbra de țară, areola, aura sau aureola de țară, izul, aroma sau aliura de țară.
Deci (la concret): marii noștri artiști, savanți, scriitori. Toți ăia care-au un nume de-l știu mai mulți (exceptând pe conaționalii cărora nici că le pasă): dacă mai prindem pe careva că, spre exemplu, îi fragmentează, utilizează ori republică prin străinătate: șo pă el: timbrul de țară! Tototot ce intră, listat sau încă nu, ca Patrimoniu Național Material sau Imaterial, Tangibil și Intangibil, Indestructibil sau Volatil, să fie protejat prin timbruț și să se profite prin instantă taxare/debursare către Fondul Cultural Național, respectiv fix în PIB sau Buget. Iată-n ce scop nobil, o armată de-a dreptul imperială de perceptori și executori siliți sau silnici, răspândiți pretutindeni în lume, să aibă grijă ca de ochii din cap ca să identifice și să taxeze la timbru absolut tototot ce este, pare sau ar putea fi românesc pe aiurea.
Vede careva dintre acești agenți vigilenți o muiere cu bluzița plină de cusături (aducând a altițe) prin Mexic sau Java? (Vede, cum să nu vadă, căj doară abundă; și nu doar acolo, că femeile-s cochete oriunde s-ar afla; vezi treaba asta chiar și-n neagra Africă, unde de sumbru ce-i se vede mai greu, paradoxul fiind însă că ochelari fumurii ajută.) Zdrang!!! (Adică nu să-i smulgă sau sfâșie bluza, Doamne-feri. „Zdrang”în sensul troznirii peloc și adhoc al unui Timbru de Țară.) Vede unul o sarmală pe undeva? (Mai ales știindu-se că fudula asta de Türkiye neo-otomană a pierdut din vedere să-și tragă și ea de-un certificat patrimonial pe substantivul sarmá.) Zdrang! Factura proformă sau amenda formală pe masă! De plătit degrabă către Trezoreria Noastră Națională! Vede un spart/rumegat de bomboane agricole și stupit coji de semințe de floarea soarelui respectiv bostan ca pe străzile, trotuarele, stadioanele, terasele și plajele românești? De nu vede: fie sănătos! De vede însă: pac! Timbrușorul patrimonial cu fir de siguranță și filigran să se respecte-n toată litera și sfântul său spirit. Cocoșul de Horezu... Seamănă pe la alți blidari, olari, canceuari, farfuridari, faianțari, porțelănari? E tot al nostru (avem patalama mondială), deci pac sau zdrang! Amiroase cuiva prin aeroporturile internaționale a „efectul Coandă”? Țac-pac, lipește taică timbrul drept Afiș de Poprire pe fiece terminal sau poartă de-mbarcare!
Pe-ai noștri tineri (ce nimic nu-nvață) aș zice să-i iertăm că (minte natural creață) habar n-au de diacritice. Și dacă tot scriu (mă rog, piscălesc degetal) doar cu i, a, sî, tî, iar de zis zic total alandala (de nu doar în scârbă sau silă) î, ă, șî, țî, s-o-nghițim și pe asta! Străinilor însă (popor tolerant-tolerant... dar nu și când vine vorba de sfânta dulce și frumoasă limbă rrromânească!) să nu le mai permitem să fie incapabili să rostească șî, țî, ă, î, â. Să-nvețe domle, să se chinuie! (Ce, noi nu ne-am chinuit minim 2ă milenii?) În sensul acesta... (nu vă supărați, dar treaba-i așa de-mportantă că musai tre să deschid paragraf nou-nouț):
Brancuzii, brancuzii... Nu v-ați săturatără și nu vă crapă obrazul de rușine să tot auziți, pestetot, brancuziii în loc de Brâncuși? Naiba și mămăliga fraților și surorilor și părinților și morților lor!... Puneți tovarăși Timbrul de Țară pe ei, pretutindeni! Dacă-l mai pocește careva pe Geniul Nostru Național și Internațional (batere de joc fonologică, acustică, neuronală și mintală nu alta) să scoată mintenaș cardul, peșinul, criptomoneda electronico-virtuală. Să-l mâncăm de viu troznindu-i amendă pe măsura venitului său, pe cifra de afaceri sau a propriilor lui investiții financiare. Ce are ce n-are, îi luăm și pe credit (dacă nu cumva preferă tergiversări în arest, apoi pușcărie național-românească implicând palme, scuipat în ochi și viol la grămadă cu nemiluita). Și pentru că cel mai frecvent invocat și obligatoriu mutilat nume românesc este Ceaușescu, să scoatem hârtie din OSIM și UNESCO; iară prin timbrulețul de specific național și de patrimoniu intangibil românesc pursânge să obligăm pe absolut toți gângavii și pekinezii, needucații și necrescuții lingvistic, locutorii cu pronunții de troglodiți, hotentoți, primitivi, barbaroți (care toți parcă musai tre să zică exclusiv ceacescuu, bașca îngrămădindu-l numa-n 3 silabe în loc de 4), să ne plătească! (Apropo & altminteri: că noi i-am mitraliat împrăștiat, ca pe stoluri ori cu vermorelul pe purtători, e altă treabă. Noi să fim sănătoși, ghiftuiți și voioși! Însă străinii... ia să nu mai continue ei a le mutila numele; basta! Și numa 1 singur euroi sau dolar de-ncasăm per fiece „ceacescu” filat și-nregistrat la ceas de zi ori de noapte, tot scoatem câteva miliarde pe zi/noapte.)
Acuma, onor cititorul poate considera că ceva mai sus m-am aprins un picuț (cer scuze). Însă când o afla dumnealui mobilul ascuns și dat pe față abia acum (mai ales că-i vorba de-un pârș psihic care mi-a ros nu numai ultima hălcuță de ani relativi tineri, ci iaca că cât pe-aci să nu mă lase să mor liniștit nici acușica la bătrânețe), precis o să-i vină să mă ia-n brațe și pupe milostiv. Căci, mărturisesc (ah, n-am fost și eu de față pe vremea celebrelor „ședințe de autocritică” ale patriei stalinisto-dejist-ceaușiste!), fui și eu odată-n viață măgar aievea, netot sadea. Și-n ciuda faptului c-am uitat momentul, nu mi-am iertat nici până-n ziua de azi că m-am lăsat atunci dus de val, adaptându-mă versatil-românește, adică laș și sperjur, la o circumstanță prin care (datu-mi-am seama doar după) făcutu-m-am de-a dreptul trădător de țară, trădător de patrie, trădător de popor. Pentru asta iată, stimați cititori, veritabili spectatori și telespectatori, îmi dau palme prin sac și cenușă și foc public numit autodafé îmi dau, mărturisind azi pentru prima (poate ultima) oară cât de nevolnic fui. Când, nici în căsuța mea nici în țărișoara mea fiind, veni vorba de marea istorie mare a artelor și frumosului, de contribuția românească la respectivele; iar dacă vorba veni și de Brâncuși (repet: eram doar un biet invitat, muscă-n laptele sufrageriei casei prietenilor țării altora), chiar și eu mi-am băgat coada patriotismului între picioare, mi-am călcat pe gură/inimă/suflet, cedând și începând a zice în rând cu ceilalți (poate nu mai mult de 1a-2ă ori, dar ce contează): brancuzii. Practic, la fel ca meșterul Dinică Gh., pus de Nicolaescu S. să repete public cum că în nemernicia mea, ca un câine turbat, am mușcat mâna care celui care m-a crescut, și eu făcui o dată (deși nepus de nimeni) chestia respectivă. Vaivaivai, amar, durere... Pe Sfântul nostru din monparnas îl studiasem cu osârdie egal afectivă, estudiantină și academică, totuși la ananghia influențelor diasporice de moment scăpându-mă-n hăul de-a mă lepăda precum Petru cel Sfânt de dânsul, evocându-l și promovându-l pocindu-i numele.
Comis-am deci acest mare păcat, această lezmajestate, această ticăloasă trădare de țară și vânzare pe gratis de neam, de care chiar meritam a fi pedepsit aspru, de zei măcar de nu de vreun tribunal (eventual militar), ca să-mi spăl rușinea. Nu s-a-ntâmplat nimica, uitată-mi fu povestea, până-n clipa de față când, iată, îmi ușurez oțâră conștiința. Drept e și că-ntre timp am mai avut parte de-un puseu de răscumpărare strigătoare la cer, atunci când s-a scos la mezat public draga de Cumințenie pământească. Mă refer desigur la geniala statuie bucureșteană a genialului nostru sculptor parizian, operă cu privire la care maimai că m-a apucat plânsul, văzând câtă ură și hulă ori scepticism sec s-a iscat zicând mulți că n-o să se-ntâmple nimic bun, că precis va fi un fiasco, că donațiile voastre precis o să se șterpelească. Așa că, mișcat până-n miezul oaselor și din unghiile labelor până-n fontanelă, gata-gata fusăi să-mi trag eu însumi de la gură cele 11 milioane de euroi strict necesari (ori batăr cele 6, rămase după ce-ați decartat voi 3 iară guvernul 4), pentru ca să cumpăr integral statuia cea sfântă. Urma ca cu ea-n brațe să mărșăluiesc pe străzi până ce frânt de povara sa însă fericit să mă prezint vouă în Piața cea mai Centrală și Mare. Unde cu sau fără maximă ostentație și-n prezența (sau ba a) televiziunilor și radiourilor, să v-o dăruiesc tuturor, ca proprietate publică la nivel de națiune, ca posesiune privată la nivel de popor. Ratai momentul respectiv, da nu-i bai. Până la noi ordine sau nenorociri, măcar atâta să faceți și voi: și-anume să nu faceți, fraților, să nu faceți cum am comis-o și eu cândva, pe vremea încă relativ jună când oricum ești fraier. Nu dați un neoș ă pentru-n banal a! Și-n ruptul capului să nu renunțați la șî în favoarea lui zî! Mai ales de dragul străinilor, a negrei străinătăți, numa să vă-nțeleagă atât de neînțelegătorii străinezi. Căci o fi ăul un pic cam căscat, o fi zîul venind de la Zalmoxe–zeu/zău (+ zăr–zarzăr/zadă–zimbru & brânză de varză/viezure), dar asta nu-nseamnă că tre să-i admitem insinuarea invazivă chiar și-n româna contemporană și de viitor. Nici jenă, nici vină sau remușcare să nu clociți (astea-s farafastâcuri de copil naiv), ci ca orice om matur și mai ales senior/senioară săriți direct la recunoașterea valorii supreme a banului, la compensația debursării directe-n cont sau cheș. Săriți ori pe danii și-amenzi de muls de la alții, ori pe donații de smuls din depozitele proprii, adică stoarse din lămâia preapuținului și zgârceniei atât de familiare nouă tuturor.
Și mai presus de toate și-orice: gata cu „arta pentru artă”, cu „cultura-i neprețuită”, cu „cultura e-ambasadorul țării”, e prestigiu, valoare, blabla! Cultura e marfă și bani, e adevărată Secere și Ciocan respectiv Baros/Nicovală. Iar asta de la Sexy Harem Ada Kaleh și Aurul, petrolul și ardelenii (incluzând memoria excitantului Sergiu Nicolaescu și-a profund plicticosului Geo Saizescu) până la mărțișorul traficat pe orice trotuar, tarabă, supermarket, rever, poanieu sau piept de damă. Și mai este și Jocul Fecioresc, Cartea Anului și orice maraton sau plimbare-n aer curat, este vioara cu goarnă și taragotul maghiar, e tot din ce se poate stoarce un ban, bănuț, bănișor, băbănel. Deci, prin cultură, șo și pe-astea toate (când premonitor cu anticipație când amendate din urmă retroactivă), șo!
* * *
Un institut special consacrat patrimoniului comercializabil (până și sub formă de poze, schițe, imprimeuri, magneți de frigider și abțibilduri, cópii și replici la scară pitică, poze pe căni și tișărturi, picturele pe unghii, pirogravură pe bob de orez, tatuaje), alte multe institute centrale și centre de cercetare mai puțin centrale, Centre Județene de Conservare, Valorificare, Consacrare, Comodificare, Consumare, Consumărizare și Politizare a culturilor mai mult sau mai puțin populare, tradiționaliste și conservatoare (cemai, vechile agenții ale „Cântării României” din anii 1970-80 redivivus), cu sumedenie de personaje și personalități plătite să se agite, să foieteze cărți vechi, să rafistoleze antebelici, interbelici și chiar activiști peceriști deveniți mari etnologi, sociologi și-antropologi de teren, să colinde prin teritorii pentru a vedea și documenta toate reconstituirile folclorizante și popularizante și propagandistice ale artei, meșteșugurilor și obiceiurilor ex-țărănești. Și să continue a se da peste cap/căciulă, ani în șir, pentru a umple dosăroaie după dosăroaie, desagi numiți rucsaci și trolere (da, autohtonismul publicitar implică și călătorii, documentări și parlamentări științifice prin sătuce rurale și prin străinătăți metropolitane), pentru a căpăta-n schimb tot câte-o diplomă de recunoaștere, din partea unora dintre cele mai neputincioase, mămoase ori condescendente foruri internaționale, a tot câte 1-2ă-5-10 fapte, obiecte sau acțiuni rebrenduite sub numele de tezaur național material-tangibil și/sau imaterial-intangibil. Dar pe care noi urmează abia de-acum încolo a-l considera tezaur național material/imaterial, tangibil/intangibil, oricât ar fi pe alocuri de defunct demult în trecut, de-acum decizând a fi prefigurabil și prescris viitorimii. Și, desigur, obligatoriu îndrituit a beneficia de aplaudare și salutare („să trăiți să ne serviți!”) pe plan mondial. Așadar muncă lungă și pogană pentru patentat populisme stângiste și naționaliste, paternalisme și lesturi autentice ale arhaismelor, pășunismelor, arieratelor și nostalgiilor etichetabile drepr identitar românesc turistic, comercializabil și monetizabil la mod barosan.-Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
