În ultima perioadă, luările de poziție referitoare la situația sistemului de învățământ din România sunt din ce în ce mai numeroase. Grosso modo, se poate observa existența a două extreme ale raportării la meseria de profesor în România. Pe de o parte, cei care consideră că orice profesor, indiferent de activitatea de la clasă, de atitudinea sa morală, de pregătirea sa științifică, merită o statuie. Câți profesori, atâtea statui. La figurat. La extrema cealaltă, câți profesori, atâtea statui, în sensul static al termenului, al conotației de obiect neînsuflețit, lipsit de simbolistica aferentă unui monument.
Nu poate fi negată pornirea unei părți a societății împotriva acestei categorii profesionale. Pare că există o bucurie în fiecare eșec al sistemului și, de fiecare dată, un țap ispășitor: profesorul. Acest tip de discurs este atât de general în „analiza” sa încât se poate aplica oricărei problematici. Circularitatea mesajului transmis e, pentru acest tip de „analist” al sistemului educațional, o dovadă a faptului că a avut dreptate încă de la început, are și în momentul de față și va avea și în viitor. Pentru că – nu? – sistemul nu se va schimba.
Pe de altă, nu trebuie ignorată nici tendința victimizării, al alurii de martir, venită din partea unor profesori. „Noi ne sacrificăm pentru....”, „unde este respectul de altădată?”, „vai de generația actuală” ș,a.m.d. Promotorii acestui tip de discurs consideră că sistemul se va schimba: din rău, în mai rău. „Călăul” din viziunea anterioară, se transformă în victimă.
Acest asalt constant împotriva profesorilor, dar și victimizarea des întâlnită, m-au făcut să mă întreb de care parte a baricadei mă plasez. Și, dacă totul este atât de macabru în sistemul de învățământ, de ce am continuat timp de 10 ani și nu exclud, în condițiile în care contextul o va permite, o pensionare de la catedră. În condițiile în care „nimic nu funcționează cum trebuie”, chiar de atât de multă ură de sine să dau dovadă?
De fapt, problematica poate fi privită și dintr-o altă perspectivă: sistemul educațional pe care îl cunosc eu, de jos, de la catedră, din cele 9 cancelarii din care am făcut parte, din zecile de clase în care am fost și din interacțiunea pe care am avut-o cu mii de adolescenți (da, mii!) e mai complexă.
În primul rând, nu mă consider victima nimănui. Nici a lipsei de respect a elevilor, nici a atitudinii părinților, nici a sistemului, în ansamblul său. Eu sunt singurul responsabil pentru alegerea de a fi profesor în România. În al doilea rând, nu mă consider vinovat pentru neajunsurile majore ale sistemului de învățământ.
Consider că am avut și am o relație bună cu elevii mei și cu părinții acestora. Bineînțeles, sunt profesor în România și știm că o tară a acestora (și nu numai a lor, ci a românilor, în general[2]) este aceea de a se supraaprecia. Din acest motiv nu aș vedea niciun impediment în oferirea unui feedback din partea elevilor. Dimpotrivă. Poate atunci aș afla că, de fapt, am trăit într-o iluzie. Însă, până la proba contrarie, consider că fac o echipă bună alături de elevii mei, iar părinții acestora sunt parteneri de nădejde în actul educațional.
Mă simțit respectat și, mă străduiesc să ofer, la rândul meu, respect actorilor actului educațional, indiferent de vârsta acestora.
Foarte rar am simțit presiuni în privința notelor pe care le-am oferit elevilor mei. Nu am considerat niciodată că este o rușine ca un elev să obțină note variate, atât timp cât acestea sunt oferite în urma unei evaluări obiective. Am oferit, în fiecare an școlar, note cuprinse între 2 și 10. O singură dată, în primul an de învățământ, un părinte a vrut să afle motivul pentru care fiica lui luase nota 4. I-am explicat, a înțeles, mi-a mulțumit. De atunci, m-am asigurat că elevii mei vor înțelege înaintea părinților săi de ce obțin o anumită notă. Încerc să ofer explicații pentru fiecare notă cuprinsă în intervalul 2-9. Iar, în ultimii 9 ani, îmi amintesc doar de o altă nemulțumire din partea unui părinte, o supărare pentru o medie de 9 la o disciplină care „nu este de examen”. Și de solicitarea, imperativă, de a face în așa fel încât media să fie, totuși, 10, precum mediile de la celelalte materii. Nu s-a putut. N-a înțeles.
Se afirmă, pe bună dreptate, că este sistemul educațional este unul politizat. E secretul lui Polichinelle acela că ocuparea majorității funcțiilor de conducere este condiționată de apartenența la un partid politic. Cu toate acestea, eu cunosc și excepții, care mă bucură și care îmi dovedesc că se poate și altfel. E greu, dar nu imposibil. Ideală ar fi ocuparea funcțiilor de conducere doar pe criterii meritocratice, necondiționate de apartenența politică. Însă, trebuie afirmat și faptul că apartenența politică și meritocrația nu se exclud întotdeauna. Și de această dată există excepții. Cu toate acestea, sistemul de învățământ ar avea mult de câștigat dacă excepția ar fi reprezentată de cazurile în care profesorii cu funcții de conducere ar fi afiliați politic.
Încă din primul an de învățământ mi s-a transmis faptul că dacă vreau să fac o „carieră frumoasă” trebuie să fac parte dintr-un partid politic. Chiar dacă conform unor standarde, parcursul meu nu a fost „frumos”, a putut fi apolitic. E adevărat, nu am vizat funcții de conducere, însă nici nu am simțit o ingerință a politicului în sălile de clasă. Profesorul român încă dispune de o libertate majoră. Libertatea reală de a-și alege propriile mijloace prin care poate atinge competențele din programele școlare. Bineînțeles, libertatea nu înseamnă anarhie educațională. Ci posibilitatea de a preda chiar și în răspăr cu conținutul unora dintre manuale, fără a face o miză profesională din aceasta. De exemplu, mă bucură faptul că elevii mei pot avea posibilitatea de a-și forma o opinie mai nuanțată despre evul mediu românesc sau despre perioada interbelică, și, pe alocuri, o viziune opusă celei expusă în unele manuale școlare.
Raportat la această problematică, o tabără ar putea susține că profesorii au prea multă libertate, pe când cealaltă tabără nu au prea puțină. Presiunea e prea mare și vine din toate punctele cardinale. Cu toate acestea, eu apreciez enorm faptul că pot fi un profesor liber. Iar dacă se va întâmpla ca, într-un anumit context, libertatea să îmi fie limitată, sper să găsesc resursele necesare pentru a lupta pentru ea. Pentru că chiar cred în valorile pe care le transmit elevilor mei. Iar libertatea este unul dintre cele mai de preț bunuri ale regimurilor democratice. O excepție în istoria spațiului românesc, una pe care uneori nu o prețuim la adevărata valoare.
Părerile sunt împărțite și în privința actului predării. Iar din această perspectivă subiectivismul atinge cotele cele mai înalte. Așa cum am mai afirmat, statistica spune că profesorii români au o părere foarte bună despre prestația lor[3]. Pe de altă parte, pare a exista foarte mulți nemulțumiți tocmai din cauza calității scăzute a actului educațional. Realitatea este că nu putem ști cine are dreptate. Nu există o modalitate concretă prin care să fie urmărit parcursul educațional al unui elev sau prestația din clasă a cadrelor didactice. Și, de multe ori, se ignoră faptul că realitatea educațională cuprinde mai multe aspecte, foarte importante, la rândul lor, în afara principalilor piloni ai sistemului educațional, elevii, respectiv profesorii. Ca de obicei, e posibil ca realitatea să se afle la mijlocul celor două extreme.
Raportarea la ceea ce înseamnă munca profesorilor împarte, din nou, societatea românească. Unii consideră că profesorii sunt încărcați de atât de multe sarcini încât nu mai au timp nici să respire. Ceilalți, dacă ar putea, ar actualiza legarea de glie a strămoșilor noștri, printr-o legare de catedre a profesorilor. I-ar ține pe aceștia în școli zi-lumină (măcar câțiva ani, ca pedeapsă pentru vacanțele „în care nu au muncit, au stat degeaba și, cu toate astea, au fost plătiți”). Dacă ar fi după ei, norma de predare ar trebuie să fie ca a tuturor celor care „muncesc cu adevărat”: 40 de ore pe săptămână.
„Ce timp de pregătire a lecțiilor? Ce actualizare a lecturilor? Nu d-asta sunt profesori? Să știe lecțiile odată pentru totdeauna și cărțile să le fi citit la timp? Ce-au făcut în timpul facultății? N-au citit? Normal că nu! Doar e axiomă faptul că cei mai proști absolvenți aleg sistemul de învățământ”. Chiar așa să fie? Există un studiu serios în acest sens? Și de această dată, vorbesc despre ce știu, nu despre ce am auzit de la alții sau despre ceea ce presupun că se întâmplă. Dintre cei 5 absolvenți ai Facultății de Istorie (promoția 2013) care au ales să fie profesori, cel puțin 2 dintre ei au fost în primii 10. Iar ceilalți 3 s-au aflat în primul sfert al clasamentului.
O altă constantă discursivă care poate fi identificată cu ușurință, o adevărată marotă, este aceea a comparării sistemului educațional din România cu acela „de afară”, „din străinătate”. Acestei comparații îi este intrinsecă o dimensiune calitativă: ce se întâmplă în alte sisteme educaționale este bine, pe când realitatea educațională din România se află la ani lumină distanță de acestea. Foarte rar ne este oferită o reală perspectivă comparativă între sistemul educațional din România și alt sistem, de succes, „din străinătate”. Pentru că, de cele mai multe ori, privirea ne este ațintită doar asupra reușitelor celorlalte sisteme educaționale. Departe de a fi perfecte, și acestea se confruntă cu probleme. Unele mai mici, altele mai mari decât ale noastre.
Nimeni nu poate nega faptul că (și) sistemul educațional din România se confruntă cu probleme acute. Asemenea multor alte state, suntem foarte departe de Finlanda și, în unele privințe, sub media europeană. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că problema este una globală. Majoritatea sistemelor educaționale se confruntă cu mari probleme. Suntem, așadar, parte a unui context al transformărilor fără precedent, în care unul dintre cele mai afectate domenii este cel educațional[4]. Bineînțeles, faptul că problemele există și în cele mai dezvoltate state ale lumii, nu trebuie să ne liniștească. Dar putem conștientiza că celebra expresie „ca la noi, la nimeni” s-ar putea aplica, cu ușurință, aproape fiecărui sistem educațional. Provocarea redefinirii sistemului educațional, nu este una locală, regională, ci una globală. Iar viitorul omenirii va fi influențat și de modalitatea în care lumea, în ansamblul său, se va raporta la problemele din interiorul sistemelor educaționale.-
