În data de 11 ianuarie 2024 s-a emis Ordinul ministrului educației cu Nr. 3051 privind aprobarea Procedurii pentru completarea declarațiilor de interese de către personalul didactic de predare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 50/19.I.2024. Până la data de 31 decembrie a fiecărui an, începând din 2024 (probabil și ultimul an de aplicare), oricărui profesor din România îi revine ca sarcină completarea unei declarații din care să reiasă că nu desfășoară ,,activități de pregătire suplimentară contra costa pentru elevii de clasă/clasele la care predau”.
Întreaga idee este lăudabilă, dacă nu ar suferi de aceeași ipocrizie inutilă și ridicolă prin moralizare aprinsă ca mai toate instituțiile de stat românești. Formele fără fond atacă la fundația șubredă și fisurată a statului la fel ca întotdeauna în România. Dacă am avea acces la rapoartele interne ale ambasadelor occidentale în România, am rămâne surprinși de câte anecdote picante și constatări vătămătoare psihologic am întâlni în oglinda străinilor.
Din articolele distinșilor domni Mihai Maci și Doru Căstăian apărute în luna februarie 2024 reiese, grosso modo, fie că școala românească nu este suficient de deschisă pentru lumea liberă și dinamică în care trăim[1], fie că bătălia este deja pierdută atâta timp cât studenții români au dificultăți cu ortografierea corectă în limba română, pe care dau semne că o cunosc mai bine sub forma digitalizată de romgleză.[2] Insistența cu care se subliniază randamentul modest, vorbind eufemistic, al elevului/studentului român, suferă de generalizări care nu intră suficient de mult în cauzele și ițele problemei, care nu sunt exclusiv ale școlii, ci ale societății în întregul ei: vorbim de un mixtum compositum format din stabilitatea și finanțele disponibile ale familiei, socializarea în grup a elevului român, valorile contemporane de masă, dirijate de modelele comerciale ale pieței, potențialul de reușită într-o carieră la care tinerii aspiră și, nu în ultimul rând, dar nici în primă fază, constatând sursele de informare prezente, educația formală.
De aceea, pare cel puțin prezumțios să-i acorzi școlii puteri nebănuite de a influența un tineret lăsat de izbeliște de către politicile publice existente, a căror putere de iradiere a fost de mult timp preluată ca instanță a unor conduite recomandabile de către alte componente ale culturii publice: divertisment abundent, online și offline, obiceiuri diverse de consum, statut social real sau aspirațional etc. Școala de stat ar fi scăzut în importanță în România chiar și dacă educația ar fi fost realizată la înalte culmi de profesionalism.
Este, de ce să nu o recunoaștem?, o urmare firească a dezvoltării societății civile, a impactului pieței libere, a globalizării și internaționalizării produselor, serviciilor existente etc. Ceea ce nu înseamnă că are sens să arătăm nepăsare față de educația publică, însă ar fi de dorit ca aceasta să pornească de la realitățile din sistemul educațional, de la modalitățile în care se aplică legea, ce fel de legi se impun și cum lucrează de fapt profesorii, măsurate la zi de statisticile existente, indiferent de erorile sau abaterile unor elevi sau profesori sau, din alt punct de vedere, dincolo de rezultatele excepționale ale acelorași actori educaționali.
Certificat de integritate – de unde și până unde?
Tot în luna ianuarie 2024 profesorii români au avut obligația de a-și obține cât mai curând cazierul și certificatul de integritate de la secțiile de poliție din teritoriu (până la realizarea planului de încadrare a posturilor pentru anul școlar viitor). Această cerere oficială a autorităților statului român vine în realitate, presupunem, pe fondul unei situații anormale constatate și discutate cu mult vai și amar în presa din toamna anului trecut.[3]
E greu de înțeles și chiar de acceptat motivul pentru care sute de mii de profesori au fost siliți să facă acest drum la poliție (un stupid mers la Canossa) pentru câteva documente când problema se dezvoltă de la rădăcini și nu se rezolvă pe fiecare rămurică luată individual. Pe cale de consecință, degeaba îi trimitem pe educatori să își procure certificate de bune purtări câtă vreme profesorul din Buzău de la care a pornit întreaga discuție publică a fost identificat de către autorități după mai mult de un an de când preda în două unități de învățământ de stat. Sesizarea nu a fost făcută din oficiu pentru fapte neconforme legii în cadrul activității de la catedră, ci pentru acțiuni anterioare momentului în care acest cetățean a ajuns profesor, fără a se analiza strict activitatea sa didactică pentru care era remunerat.
Or, în conformitate cu legea, așa cum în armată, poliția națională și în serviciile secrete nu se intră fără un cazier curat, nici în învățământ nu se procedează altfel. Profesorul cu dosar penal și găsit vinovat de instanță a fost verificat de către o comisie din cadrul inspectoratului școlar din județul Buzău, comisie alcătuită din inspectori, directori și alte cadre didactice cu experiență, înaintea examenului de obținere a unui loc de muncă în sistemul de învățământ de stat.
În lumina faptului că, în cele mai multe situații, profesorii prezintă un dosar în care cazierul acestora este gol, ne întrebăm la rândul nostru: cât de neatenți au fost cei din respectiva comisie când au cercetat cazierele posibililor profesori, din care 99,9% nu au fost prinși comercializând droguri sau comițând infracțiuni sexuale în viața lor? Sau poate nu eroarea umană neintenționată este cea care ar trebui să ne pună pe gânduri, ci opusul ei, greșeala cu bună-știință și rea-voință, cu toate că și aici rămâne un mister de deslușit: într-o țară în care lumea interlopă terorizează străzi, cartiere, orășele întregi cu voie de la prefectură și de la consiliu județean, prinși într-un labirint de nepătruns cu mintea, cui să-i pese de combinațiile unui ins anonim care a reușit să devină profesor prin examen, dar cu un cazier nici măcar mai grav decât al mai marilor din județ? Și de ce s-ar face cineva cu adevărat periculos profesor pentru câteva sute de euro, sub o mie pentru un debutant fără vechime și grade didactice, când discutăm de crima organizată, unde sumele rulate depășesc imaginația celor mai mulți angajați din educație, după cum se poate observa din cele mai uzuale investigații jurnalistice? Întrebări grele, de plumb bacovian. Rezolvarea încălcării legii într-un caz nu are loc, firește, prin impunerea cazierului alb la zi tuturor profesorilor din România. Aplicarea legii zi de zi ne interesează mai mult decât demonstrațiile de forță ocazionale, brutale și neconvingătoare în cele din urmă.
Declarații de interese – de când și până când?
Industria paralelă a meditațiilor, cele care asigură notele eminente de la Evaluarea națională, Bacalaureat sau admiterea pe locurile bugetate la unele universități (medicină, politehnică, drept, cele din cadrul sistemului național de apărare, deși este de văzut dacă nu se poate intra și la taxă aici fără efort intelectual considerabil) se prezintă ca ploaia în deșertul educației de stat. Complexitatea materiei de învățat, competiția de la anumite facultăți, dificultatea examenelor nu permit pregătirea doar din clasă la anumite materii pentru obținerea unor rezultate de prestigiu. Este deja o tradiție la noi în România, care coboară mult în timp. De ce și cum s-a împământenit practica în acest mod, recunoaștem că nu este de competența unui articol de opinie. Un student la arhitectură de pe vremuri se pregătea în particular cu un profesor universitar din aceeași universitatea unde dădea admitere. Sunt lucruri arhicunoscute asupra cărora nu mai insistăm în acest loc, deși analiza ar merita continuată laborios.
În prezent, cele mai multe meditații se realizează doar la anumite materii în România, aceleași de la examenele organizate de sistemul de stat. Este de-a dreptul absurd să ne prefacem că toți profesorii fac meditații. Mai mult de atât, OME Nr. 3051 se referă explicit doar la elevii care studiază atât la școală, cât și acasă cu același profesor. Ordinul este ticluit în așa fel încât nu mai este nimic ilegal dacă un cadru didactic lucrează în privat cu alți elevi decât aceia cărora le predă și pe care îi notează în timpul orelor de școală. Legea nu este proiectată ca aplicarea unei deontologii profesionale stricte, ceea ce e dificil de imaginat și pus în practică în România de către legiuitor, oricare ar fi ideologia sa recunoscută de partid, cât penalizarea unor activități pasibile de imoralitate și ilegalitate. Drept urmare, se impune o întrebare: cât muncesc profesorii conform legii în România?
Meditațiile, cazierul, certificatul de integritate – foc de paie
Deschidem răbdători Legea Învățământului Preuniversitar Nr. 198/2023, proaspăt și incomplet aplicată/aplicabilă în prezent, și dăm citire Articolului 207: ,,(1) Activitatea personalului didactic de predare se realizează într-un interval de timp zilnic de 8 ore, respectiv 40 de ore pe săptămână, şi cuprinde: a) activităţi didactice de predare-învăţare-evaluare şi de instruire practică şi examene de final de ciclu de studii, conform planurilor-cadru de învăţământ, de pregătire pentru evaluări/examene naţionale şi/sau pentru obţinerea performanţei educaţionale, precum şi de învăţare remedială; b) activităţi de pregătire metodico-ştiinţifică, activităţi de dezvoltare a curriculumului la decizia elevului din oferta şcolii, în acord cu nevoile elevilor; c) activităţi de educaţie, mentorat şi alte activităţi complementare procesului de învăţământ; d) activităţi de management al clasei; e) activităţi specifice elaborării, implementării şi evaluării proiectelor educaţionale; f) activităţi de sprijin pentru persoanele care ocupă funcţia didactică de profesor itinerant şi sprijin în cadrul CJRAE/CMBRAE”.
Cele 8 ore zilnice din conținutul legii se realizează în cele mai multe cazuri pe de o parte sub forma normei didactice, adică numărul efectiv de ore de predare-învățare-evaluare cu elevii români, pe de altă parte în orele de pregătire individuală ale profesorului sau alte activități conexe (punctele c), d), e) din cadrul Articolului 207). În realitate, în condițiile unei cancelarii neîncăpătoare, prost dotate și ale unor spații educaționale insuficiente (laboratoare și birouri separate de aprofundare în școală pentru toți profesorii în decursul unei zile de muncă), căci școlile din România au fost construite în cvasiunanimitatea lor sub alt regim și în alt secol, nu se aplică nicăieri în școala noastră programul regulat de 8 ore zilnice, stipulat de lege pentru toți angajații săi.
După ce se termină programul de lucru cu elevii, normat, într-adevăr, cu strictețe, profesorul român pleacă acasă, după cum se știe, unde acesta se presupune că elaborează planuri de lecții, corectează lucrări, merge la cursuri de perfecționare, asistă la ședințele de consiliu profesoral (sau de consiliu de administrație) din când în când, participă la cercuri pedagogice săptămânal, lunar sau anual, în funcție de dinamica impusă de metodiști și inspectorii de specialitate, programează tot ocazional ședințe cu părinții, pune în practică ore remediale acolo unde se impun (mai ales cu elevii din anii terminali, finalizați prin probe de examen) sau pregătește suplimentar elevii de performanță în vederea olimpiadelor și concursurilor școlare, corectează lucrări de examen de câteva ori pe an, inclusiv a olimpiadelor și competițiilor școlare recunoscute de Ministerul Educației, acolo unde materia permite, toate aceste activități având un caracter aparent suplimentar, nu întotdeauna obligatoriu, cu toată claritatea legii în materie. Ce se întâmplă în viața reală e mai dificil de spus, dar ușor de ghicit. Meditații ar fi un răspuns sumar și cumva demn, proactiv, însă acestea nu sunt decât beneficiul inerent doar unor materii școlare și, implicit, al anumitor categorii de profesori, insistăm în acest punct, nicidecum al majorității acestora. Departe de așa ceva în viața trăită, nu povestită.
Totuși, pentru a explica de ce nici statul nu se sinchisește de punerea în aplicare a legii în curs, care este nerealistă din start, vom lua câteva exemple din viața cotidiană a școlii românești. Din 2007 înspre prezent s-a înmulțit numărul de after school-uri private, unde elevii de primar se află de regulă, dar nu mereu, să ne înțelegem, sub asistența profesorilor de învățământ primar, care mai au astfel un al doilea job, de care au nevoie pentru a-și plăti creditul la bancă, chiria lunară sau, pur și simplu, în vederea unei calități superioare a nivelului lor de trai. Este orarul acestor instituții private aranjat în așa fel încât profesorii de primar să lucreze în afara celor 8 ore zilnice de muncă la școală?
Asta ar însemna, în termeni de bun-simț, că after school-urile lucrează după ora 16:00, presupunând că profesorul angajat peste program începe programul la ora 8:00 dimineața. Cum se mai justifică legal plata cu ora dacă aceasta nu este programată în orarul școlii ca desfășurându-se în afara intervalului de 8 ore zilnice obligatorii? Sunt programele Școală după școală sistematizate, atât de căutate de părinți și suportate din banii bugetului local de către primării, acolo unde există mijloace, fonduri și voință, în așa mod încât ele să aibă loc dincolo de limita de 8 ore de program zilnic (a se vedea Art. 11, (3) din Procedura operațională pentru Școala după școală Nr. 9924/04.05.2023, dar și Art. 15, (a) și (b) din OME Nr. 4802/31.08.2017, pe care le puteți găsi la distanță de un click, ambele în vigoare în acest moment). Ne îndoim, pe de o parte, că la o inspecție riguroasă, spontană la fața locului, în conformitate cu prevederile legii în vigoare, care necesită o urgentă rectificare, lucrurile să stea chiar așa cum sunt descrise și normate în scripte. _Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro
