Totdeauna m-a mirat până la siderare naivitatea cu care capete luminate, intelectuali harnici (până la sacrificiu de zi/noapte, casă/masă, familie/sănătate), după studii și cercetări de ani și decenii asupra istoriei nenorocirilor omenești, constată și declară cu stupoare, cu surpriză, cu inocență ca de copii: Vai, dar toți ăștia (adică marii criminali, tartori, satrapi, dictatori), erau oameni ca noi! Aveau și ei pasiuni și gusturi estetice; colecționau literatură și artă, ascultau muzică clasică, își adorau copilașii, își răsfățau nevasta și-amantele, aveau momente de tandrețe înduioșătoare, aproape maximă... Așadar: vai, erau oameni ca noi...
Iată la ce constatare – adevărată însă puerilă, onestă însă inutilă – îi duseseră (repet:) ani și decenii de lecturi și hârțogăreală, de răscolit prin toate arhivele ponosite și alergogene după detalii infime, documente, hârtiuțe și confesiuni de 2 bani (să nu zic de rahat) ale respectivilor. De ce nu aplaud o asemenea constatare și declarație? Fiindcă în cazul unor atare colegi mă dezamăgește nu atât ignorarea totală a etologiei și psihologiei umane, ci însăși evitarea și ratarea prin neducere până la capăt a propriului gând, a propriei concluzii, a realizării lor intelectuale inteligente.
Și-anume aceea că nu ei, sau nu și ei (respectivii tirani) erau oameni normali, ca mine și tine, ca noi cam toți. Ci că noi toți, adică și tu și eu, suntem (potențialmente) fix ca Ei. Căci și ei, în copilărie și-n tinerețe erau (fie și parțial) destul de comuni sau banali, poate chiar cuminți, plini de vise poetice și de idei nevinovate. Cum au evoluat în varii circumstanțe, întâmplări, oportunități și condiționări sociopolitice n-aveau cum ști nici mămicile lor care i-au răsfățat, nici guvernantele, educatoarele, popii sau profesorașii care fără cusur îi vor fi educat. Așadar vorba cu „cei 6-7 ani de acasă”, cu cultura și școlile urmate, e deseori la fel de vorbă bleagă și goală precum e și fala cu diplomele, doctoratele, funcțiile, gradele și medaliile. Iar în ultimă instanță nici treaba cu „caracterul” sau „integritatea morală” nu ține, atâta vreme cât, confundând știința cu speranța, crezi că e ceva ce se obține, fixează și rămâne negreșit imuabil, pentru toată lumea, preț de-o viață-ntreagă.
Într-un mediu ceva mai mediocru (ca astăzi de comercial, incluziv sau tolerant și lipsit de pretenții, pentru care contează numărul de studenți și chiar deloc calitatea, vocația, competența), dacă ar fi fost încurajat în legătură cu acuarelele sale ori de și-ar fi plătit niște colegi să-l ajute la desen, poate că junele Adolf H. ar fi ajuns internaționalmente un anonim, iar pentru țările germanofone un nume de pictoraș acceptabil istoricește (cu niscai fresce pe pereți de biserici sau de viloaie de lux, cu tablouașe acoperind pereți de camere de hoteluri interbelice). Nu Franco era cel mai brav și cunoscut general spaniol, pe care de-ar fi fost să existe vreun vot/plebiscit chiar și-un popor ușor prostit să-l fi pus în frunte. El personal a ezitat și-a cerut timp de gândire când a ajuns invitat, propus sau ales de propria huntă. Deci era cât pe ce să moară ca pensionar militar de duzină. Doar că odată fixat fruntaș, fascizarea țării + crimele aferente au devenit cascadă sau avalanșă istorică lungă. Și Stalin și Pinochet vor fi supt sân dulce de mămică blândă, ba chiar se vor fi-nchinat mai ceva ca mafioții sicilieni l-aceeași Maică Precistă Preasfântă.
Istoriografii au putut decoda și documenta excelent nenumărate situații similare, iată de ce nu mă obosesc să scotocesc prin alte cufere relevante. Nici loc nu e să pledez pentru virtuțile psihoistoriei (o ramură disciplinară străină românilor), cu toate că aceasta din urmă ar putea lumina nu doar situații celebre și monstruoase, ci chiar pe unele dezumflate sau câtpece evitate, însă cu mare potențial de-a fi devenit la fel de celebre în sens monstruos pe tot mapamondul, absolut constant/continuu. Istoricii sunt însă cu totul incapabili să le indice și pe cele prezente, cu-atât mai puțin să le ghicească pe cele de peste 1 an, 2, 3-4. Sau ar putea fi posibil, căci inclusiv în legătură cu multe capete nalte și mulți candidați la varii guvernări deja se știe de cât de multe infracțiuni (dovedibile sau acoperite) deja s-au făcut capabili, de ce moravuri, tendințe, idei și ideologii pătimașe-s marcați, de ce clici oportuniste și avare sunt înconjurați și împinși în sus și-nainte. Și totuși... Totuși acești lideri găsesc pe de-o parte căi de șarmare și prostire-n norod, pe de-altă parte de reprezentare a milioane și milioane de trufași belicoși, profitori ariviști, refulați pizmași și oportuniști, frustrați avizi și răzbunători. Adică de foarte mulți oameni ca toți oamenii. Niciunul dintre acești lideri virtual veroși nu ignoră istoria. Doar că egopatia lor îi împinge să o adore în ce-a avut/are ea mai barbar și mai vanitos, chiar dorind să o continue cum a mai fost, chiar crezând că repetarea ei e singura continuare ce le e profitabilă. Orice activist politic lipsit de umilință și dor de-a sluji autosacrificial poartă-n ranița plină de rumeguș patriotard-populist bastonul de tartor criminal.
De fapt, „șarmarea și prostirea” de care-am pomenit ca atu al politrucilor nu-i ceva negativ în chip unilateral, de acuzat și ponegrit doar drept armă nedreaptă sau perversitate de spirit aparținând liderilor politici și descreieraților ascunși. „Șarmarea/prostirea” țin și de o deschidere sau receptivitate a votanților, de „slăbiciunea” acestora de a se identifica și a dori drept șefi brațe de fier și inși dominanți, căci dorința de a conduce, domina, profita și ține sub control de călcâi pe alți semeni este instinct și impuls care bate la ușile atât de volubile ale oricărei psihologii omenești. Voință de putere autocrată, plăcere de a profita de ceilalți putem avea absolut toți. Cu așa ceva ne naștem toți (căci ține de instinctul supraviețuirii cu orice preț, cel ce iute-n biografia subconștientă se dezvoltă în nevoia de-a-ți asigura viețuirea prin ridicarea personală deasupra altora, prin subordonarea lor). Și nu mulți ne și eliberăm de aceste tendințe, nu mulți le eradicăm sau nu le lăsăm să ne călăuzească faptic (fie și măcar în sânul propriului cuplu, al familiei). Avem egoismul și ura drept fundamente operaționale oricând la dispoziția întregului trup biofizic, afectiv, volitiv, cu-atât mai mult la dispoziția psihismului primar, fundamental, integral. Dar îți trebuie multă cultură, iar religie și mai și (adică realizată/încorporată sau generalizată, ca-n cazul extrem al sfinților și marilor pustnici neștiuți), ca să epurezi „creierul reptilian” sau arheocortexul de tot ce teoretic e numit rău sau malign, nu doar la modul activ ci și-n modul potențial. Dar să renegi și să excizezi egofiliile ce pot duce până la antisocial, eul expandabil până-n despotism, până-n setea de înrobire sau distrugere a altora, nu e un scop popular al domesticirii și emancipării sinelui, al veritabilei Realizări de Sine.
Pe scurt/foarte scurt, ideea e că orice deraiere pornește sau măcar poate porni cu un start aproape normal, normal de-a binelea, ba chiar extrem de normal, fain, pozitiv. Nimeni nu poate prevedea când și-n ce fel cutare sau cutare o va putea lua (o vom putea lua!) razna. Iar ideea, principiul și legea care spuneau (spun încă) că democrația (oficială) e barieră și scut împotriva dictaturilor, autoritarismelor și fărădelegii, iată că le vedem (iarăși, și noi, adică sub ochii noștri) fisurate, fragile, așadar că nu țin. Vedem că democrația cum ne-o tot povestim sau dorim e mit și ideal, căci, iată, se poate renega și destrăma ca perdeaua de fum. Indivizi ca tine și mine, așadar inclusiv eu și mneata, în condițiile accederii la o putere posibil excesivă și autoritaristă, în circumstanțele prielnice excercițiilor abuzive, am putea deveni, am putea face și drege, cam ce-au fost și-au comis alți și-alți tirani, idioți, dezaxați, dictatori, criminali. _
Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro
