Suntem în plin sezon de activitate administrativă febrilă în unitățile de învățământ preuniversitar la nivel național. Lunile ianuarie și februarie sunt cele în care se aprobă ,,proiectul planului de școlarizare” și ,,proiectul planului de încadrare”, două sintagme care sună rece-birocratic, șters, neinteresant, dar care ascund revelații balzaciene profunde dacă le studiem cu deplină atenție. Elevul român beneficiază de interesul central în sistemul de învățământ, dar nu oricum, să ne înțelegem bine: acesta face paradă cu medalii de aur la olimpiade naționale și internaționale, dar pleacă la studii superioare în proporții zdrobitoare în afară, ba chiar este adesea un exemplu lăudabil la universități globale din prima sută, se bate pe o sutime de punct pentru a intra la colegiile noastre naționale de elită, dar meritul acestui efort remarcabil constă în înzestrările naturale ale copilului, în munca unui profesor meditator sau a unuia rar de la clasă, cu duh pedagogic deosebit, în investiția financiară și educațională a părinților lor, în general, a oricui altcuiva mai puțin – în ordinea descrescătoare a asumării publice a meritului – a componenței politico-administrative din sistemul de învățământ (ministrul și secretarii săi de stat, inspectorii generali și de specialitate din teritoriu). Un neofit în sistem sau cineva din afară ar interveni aici și ar afirma răstit: ,,Dar profesorii și directorii, nu?” Această apreciere critică se clădește pe părerea preconcepută că tot sistemul de învățământ este format de sus până jos dintr-un monolit cu o singură față, gură sau creier, ceea ce este departe de adevăr, realitatea suportând o mulțime de nuanțe și categorii intermediare: nu toți suntem o apă și un pământ, adică noroi, deși unii semănăm prea mult, până la indistincție, prin comportamentul social deprins în ani de activitate ,,la comun”. Cel mai probabil o parte apreciabilă din profesori împarte responsabilitatea etică a situației de fapt – nu stăm deloc în regulă cu educația în România! – cu cei de la vârful ierarhiei, însă încă există speranță de transformare pozitivă, de progres, de evoluție, de educație înaltă a celor care educă – e adevărat, speranța-i cât un firicel de iarbă pentru că nu aici este localizat factorul de decizie – pornind de la starea din teritoriu a profesorilor existenți. Cazul conducerilor unităților de învățământ este mai avariat profesional și moral decât cel al profesorilor ca grup, bineînțeles, de aceea se recomandă infinită circumspecție, însă, prin simpla activitate în școli, alături de elevi și de colegi, directorii simt și înțeleg mult mai realist profilul de absolvent pe care îl pregătește în medie statul român decât un birocrat ministerial, care fie nu a predat niciodată într-o unitate de învățământ public, fie a făcut-o de mult și pentru o perioadă relativ scurtă de timp, în licee și școli de elită, neconcludente valoric pentru o întreagă rețea națională. Ca o concluzie de etapă, învățământul românesc este nu doar scindat în interior din punct de vedere al calității actului educațional, ci și cu privire la mersul său instituțional. Diviziunea nu este doar a ,,forurilor superioare de partid și de stat”, ci se află în inima ierarhiei actuale din sistem, disfuncțională și cu legitimitate scăzută în viața de zi cu zi (dincolo de frica nu există prea multă convingere sau recunoaștere pentru mersul actual al lucrurilor).
Tocmai pe fondul acestor sciziuni interne apare dublul standard despre care aminteam la începutul articolului. Să luăm spre analiză ,,planul de școlarizare”, pricina atâtor confuzii instituționale în școala românească. Învățăm încă în arhitectura sovietică a unităților de învățământ ridicate de regimul comunist din România. Nu s-au construit prea multe școli în capitalismul românesc și, sigur, acestea nu sunt de stat decât în număr mic. Deși suntem în picaj demografic pe toată linia, iar copii se nasc din ce în ce mai puțini în prezent, parte din care emigrează cu părinții lor în societăți dezvoltate, ne-am fi așteptat ca în ultimii 10-15 ani să avem clase aerisite, fără supraaglomerări inutile. Generațiile ,,decrețeilor” merg deja cu pași repezi spre vârsta pensionarii în prezent. Nici cei născuți în prima parte a anilor ’90 nu se mai află la etapa școlarizării primare. Putem organiza cu ușurință clase de 15 elevi, cel mult 20 la oraș în anul 2024 (în mediul rural vorbim de mult de un dezastru demografic în toată regula – clasele nu pot atinge de multe ori nici valoarea medie impusă de Ministerul Educației), exact ca în țările europene la care râvnim să ajungem și pe care ni le-am luat drept etalon. Spațiul generos existent permite așa ceva în cele mai multe unități de învățământ funcționale. Cu excepția școlilor reputate, unde se bat părinții să-și aducă odraslele ca la pomul lăudat, celelalte mai pot primi elevi și îi pot aranja cum doresc numeric. În pofida acestei constatări elementare, avem școli și licee cu peste 25 sau chiar 30 de elevi în clase (din 2020, pe fondul pandemiei, Parlamentul României a decis, cu încetineala unui octogenar anchilozat, să permită efective școlare mai mici din punct de vedere numeric decât înainte). S-au desființat sute, dacă nu mii, de unități de învățământ din 2007 încoace în urma unui spor natural negativ. S-au mărit salariile în învățământ și a crescut modic până și costul per elev. Limita minimă de funcționare a unei clase permite organizarea ei cu puțin peste 10 elevi în legea învățământului preuniversitar atât la primar, cât și la liceu. Totuși, același stat român, condus oficial și prin lege de politiceni aleși democratic de națiunea română, care nu doar promite măriri de pensii și salarii decente la profesori, dar le și realizează din când în când, pune presiune pe unitățile școlare să formeze clase cu numărul maxim de elevi impus prin lege. De ce se acționează astfel dacă cheltuieli se fac oricum, iar, de cele mai multe ori, nu ne confruntăm cu o administrație care are grijă reală de folosirea judicioasă a banului public? Vorbim de rețele de mare corupție care au căpușat statul român și încă îl țin sufocat la pământ. Avem o plutocrație înălțată pe hoție la vârful statului. Cum ar dăuna investiția în școli, sub forma unor clase mai mici, la bugetul public? Greu de crezut că vorbim de un cost uriaș dacă ne iubim cu adevărat națiunea, așa cum o flatăm de zilele naționale sau în plină campanie electorală. Vă iubim din vorbe, dar noi nu vrem să îi ținem pe elevii României în clase cu 15, maxim 20 de elevi, ca în lumea civilizată. Mai mult de atât, deși o clasă de primar are conform legii actuale între 22 și 24 de elevi, număr maxim admis, onorații decidenți politici ai statului român impun numărul maxim de 26 de elevi atunci când copiii ajung în clasa a V-a. De unde se găsește diferența aceea ipotetică de 2-4 elevi pe clasă în clipa în care se trece de la învățământul primar la cel gimnazial? Explicația este că prin îngrămădirea elevilor în clase, în condiții istorice de criză demografică fără precedent la vârstele mici, să nu uităm, și luarea în considerare doar a maximului de elevi pe clasă (de ce nu mediu prin lege?) se face economie la stat cu normele didactice și încadrările conexe. Avem burse de merit cu note sub 5, printr-o mulțime de alte tipuri/tertipuri inventate de curând, în prag de an electoral, când bursele sociale sunt cele cu adevărat cerute și urgente în România, însă ne zgârcim la câți elevi introducem într-o clasă.
Astfel, ajungem la proiectul planului de încadrare, al doilea subiect arzător la începutul anului calendaristic în școli. De ani de zile, deși avem instituții, riguroase în teorie, de control și verificare, inspectoratele școlare, cele care, așa cum le spune și numele, inspectează școlile, normele didactice scoase la concursurile de ocupare a catedrelor didactice disponibile în sistem sunt sucite, răsucite, adunate, tăiate, completate, într-o babilonie indescriptibilă rațional, pe care procedurile încâlcite o acutizează intenționat (unde se dorește o manevră murdară ne putem folosi de o legislație cu multe excepții, de tip cașcaval schweitzer, pentru a tulbura și mai mult apele), în așa hal încât în luna iulie, când au loc concursurile respective, directorii din unități, în conivență cu unii inspectori de resurse umane din județe, și-au aranjat catedrele (de parcă ar avea acte de proprietate asupra lor) puse în concurs pentru cunoscuți, prieteni, rude, cumetri și cumetre, colegi pensionari etc., care vor ocupa în septembrie aceste posturi pentru că nu a venit nimeni să dea concurs pentru ele (de fapt, acestea au dispărut ilegal din raportările la centru din primăvară și vară pentru a apărea subit și legal în toamnă). Aceste practici mizerabile, practicate cu spornicie de zeci de ani, formează o altă piatră de moară la gâtul calității educației de stat din România. De fapt, nu se dorește angajarea de profesori buni și noi în sistem, deși este nevoie. Se luptă pe ascuns pentru conservare, stagnare în cerc închis, noi între noi, în ciuda faptului că hibele și defectele sistemului, care formează un lanț muntos de dovezi și mărturii, au ajuns de notorietate, iar îmbunătățiri măsurabile aproape că nu există, dincolo de salarii, singurul aspect cert al întregii afaceri. _ Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
