Noi, cei ce ne numim cu preasfântă trufie români, avem (poate mai exact am avea) de ales. Anume între: (a) nașterea Celui despre care pretindem că ne-ar fi iubit și etern Mântuitor;
(b) Revoluția din Decembrie 1989 (despre care ne mândrim cu toți morții și răniții și cu-mpușcarea ceaușeștilor); (c) isteria cumpărăturilor, lăcomia aprovizionărilor, opulența bucătărisirilor și căsăpirea porcilor întru îndestularea și obligatoria îndopare a gurilor și mațelor personale.
Întrebarea fiind: pe care dintre toate aceste dominatoare, autoritariste, de-a dreptul dictatoriale opțiuni tematice o instalăm pe cel mai înalt piedestal al juisării și-al rostului existenței în fiecare Decembrie? Întrebare greșită, aproape inutilă din moment ce, oricum și-orice-ai formula, răspunsul ori replica e că desigur, fără discuție (dat fiind că tot ne caracterizează aviditatea de orice, de-oricâte, de cât de multe posibile și imposibile), toate cele trei Motive și Motivații, Scopuri și Sensuri ale Vieții (= a, bî + cîul de mai sus), toate musai trebuie bifate celebrant. Toate tre băgate-n oala lui a fi ca a face, dramatizându-ne preocuparea, timpul, atmosfera, discuțiile și pasiunile de sezon. Totuși-totuși, cum se face cum nu, pe primele 2ă le-ngrămădim frumor pe la colțuri, printre pauze scurte și paranteze mărunte. Căci, să fim sinceri și analitici, în luna Decembrie, drept referință, gravitație și busolă, obsesie a absolut fiecărui minut al activității mentalo-mintale, drept mamă și tată, regină și rege de deasupra tuturor subiectelor sau temelor, discuțiilor, planurilor și acțiunilor noastre, consacrat rămâne departamentul vital cel prim și cel de pe urmă. Și-anume: Potolul! Halirea!
De Crăciun (mai exact de la-nceputul lui Decembrie și până cel puțin o săptămână după debutul lui Ianuar), orice eveniment sau idee duce, musai tre să ducă, la consfințirea biologicului ultraelementar, la excelența consumismului animalic, la gurmanderia cu moft zis gourmé, la apologia și apoteoza pântecului. Cea mai repovestită, reclamată, recomandată, insinuată, mobilizantă și manipulantă imagine, acțiune și filozofie de viață este înfulecarea. Fericirea de care se vorbește pretutindeni și ni se aruncă în ochi, clipă de clipă, e cea a răsfățării burdihanului. Vorbim și ne-nveșmântăm cât mai estetic posibil, în vreme ce celebrăm malaxorul sclavaj față de intestine. În pofida ghirlandelor și spumelor de blabla poetic, de Sărbători trăim exclusiv ca să mâncălim. Spiritul care de-adevăratelea ne mână și-nsuflețește se cheamă crăpelniță, sfintele noastre scripturi se intitulează meniuri.
Decembrie înseamnă Masă! Gustări peste degustări, Dejunuri peste dejunări, prânziri peste Prânzuri, cinări peste Cine! Mese-ntinse fără de număr, mese supraîncărcate nonstop copios („cu de toate”, „așa ca să fie”)!
În și prin povești pale, o fi Crăciunul ceva istoric și totodată spiritual. În realul experienței vitaliste înseamnă însă ceva plin de patos senzorial: „gustul Crăciunului”, „mirosul Crăciunului”. Numirea de cer al gurii sau boltă palatină arată că reprezentarea cea mai consistentă a raiului aparține amintirilor infantile datorate papilelor orobucale. Pe tot parcursul vieții, Sărbătoarea și Sărbătorirea autentice au fundament digestiv. Adevărata exaltare, muzică sau dănsuleț intim, personală ridicare la ceruri, e cea a salivării, a plescăirii din buzițe și limbă, a adorabilei masticații, a abia perceptibilei/sfertaudibilei înghițiri, a infrasunetelor peristaltismului de profundis. Flecărim pe tot parcursul mesei/meselor, horpăim subtil/rafinat, gâlgâim din canceu și sticluțe și clinchețim din linguri și păhăruțe, băgăm muzici dinspre surdină spre volum maxim tocmai pentru a nu ne-auzi nimeni mecanicile intime de-ale căror frisonări și frenezii ne bucurăm tainic. Iar dacă mai și dansăm ori ieșim la o scurtă plimbare-n noapte (artificiile, bun pretext), e ca să se-ndese și mai bine compostul, să facem loc altor stratificări depozitare.
Desigur, nu zic nu, în Decembrie apucăm a sporovăii despre toate cele. Cum ne-ngrămădim la teatru, la Târgurile de Crăciun, în cluburi sau în vizite curtenitoare, ne ducem chiar și la biserică. (Desigur, la una singură, aceeași, că doar n-o să fim atât de descuiați la creieri să vizităm și besericile altor culte creștine strâmbe ori necreștine.) Dar tot masa de după ne mănâncă-n palme, în toți nervii și așteptările, în toți creierii, orice alte activități fiind doar întreruperi sau interludii între actul de-a găti și ce-l de-a hali. Ce nu ne traversează tubulaturile digestive nu se poate numi fericire (cel mult excitație sau preludiu). Și pare-se că ajută, în sensul supremelor satisfacții, și ceva ținând de elementul cadou, căpătare, pomană. Pentru-n plocon nu dăm înapoi din fața oricărei ocazii de ploconire. Am zâmbi orișicui, i-am pupa pe toți, salutăm pe oricine, ne băgăm în seamă trimițând câte-un mes de urare stas la toată agenda telefonului, simțind că-i rost și moment să ni se-ntoarcă-nmiit orice simulare a stimei și prieteniei.
Sub bradul din casă ori pe-o etajeră catolicii își înjgheabă o iesle de jucărie. Amuzantul pruncuț gol și feminitatea delicată a statuii Fecioarei se combină perfect cu (de nu chiar vizează) bogăția boșorogilor magi care cară și depun ofrande neprețuite. Nici ciobanul care aduce un miel nelipsind din persuasiunea dăruirii care domină icoana nativității, tot decembriele, orice idee de sărbătorire hibernală. Cei 3 Regi/magi au și zi festivă aparte, tortul specific și piniatele zdrobite gălăgios și hilar pentru-a se colecta dulciuri constituind un alt prilej de risipire de daruri. Adulți și bătrâni în toată firea îi obligăm pe copii să creadă-n Moș Crăciun, noi înșine așteptând tembel să căpătăm daruri, jucându-ne toți de-a Moșul dăruitor și debitând fantezii despre-o asemenea figură pe cât de ridicolă și kicistă pe-atât de cabotin parareligioasă. În țările cu mai mare tradiție de comercialism și consumism circul desfacerii de cadouri acumulate sub bradul împodobit de-aproape o lună întreagă îi pune pe toți adulții și bătrânii casei la același nivel de suflet minimal propriu pruncilor. Decembrie e Luna Infantilizării universale.
Colindăm sau ascultăm colinde. Care sună serafic, cu toate că vocile de pseudoîngerași insistă muzical-lălăit tot pentru a căpăta ceva de-ale gurii, de-a fi dăruite fiindcă-s la fel de amărâte, neajutorate sau sărăcuțe precum pruncul Isus, în vreme ce juna-i mămică ori sacra familie este homles, firavă, hulită. Colindele cer și flatează, te laudă ca să dai și numai dacă dai, intimidându-te rău dacă nu ești cu dare de mână. Și toți ne jucăm de-a săracii avizi de daruri și simultan de-a bogați generoși. Dincolo însă de orice cultură, spirit, artă sau joc teatral, jubilația maximă și constantă ține totuși de trupul fiziologic, de natura pământie, inferioară. Mâncarea/mâncărurile și băutura/băuturile „fac toți banii”. Degustatul adhoc și tainul gastronomic luat la traistă sunt obligatorii.
Ca nimeni alții pe lume, românii taman de Crăciun „ne-am luat rația de Libertate”. Lucru perfect adevărat și în principiu preastimabil (de n-ar fi și mânjit cu nenumărate duplicități și dubioșenii, care încă ne chinuie ca un cuțit nescos din rană). Adevăr care, ca orice maximă fală e totuși una vicioasă, prin ignorata natură nevirtuoasă a făloșeniei constituind și o bicisnicie. Amintirea Revoluției încă e suferitoare pentru unii, din fericire tot mai puțini, fiindcă având bunul simț de-a se retrage firesc din viață obțin astfel și iertarea din partea copiilor și nepoților, cei pe care încă-i stresează și plictisesc cu nepoliticoasele lor boceli și cârteli politice. Așadar, în Decembrie încă mai vorbim câte-un pic despre Revoluția noastră Anticomunistă, mai revedem filme și dispute pe tema dreptăților și nedreptăților care ne-au handicapat emanciparea. Însă cel mai îngrozitor lucru mi se pare ca astăzi, când se vorbește despre Schimbare și Emancipare, să aud și să văd/citesc condamnarea comunismului exclusiv din cauza precarităților materiale, reducerea ceaușismului la lipsuri alimentare, la disconfortul biofiziologic. Chiar și nostalgicii comunismului sunt acuzați pentru c-au uitat tocmai despre frustrările, penuriile și restricțiile alimentare, nicidecum pentru motive mult mai subtile, nicidecum pentru lucruri ținând de conștiință, de umanitate, etică, spirit. Faptul că singurele lucruri care ar fi contat atunci, care contează astăzi, sunt consumabilele materiale, viziunea strict materialistă și valoarea condiției fiziologice (reductibilă la îndestularea foalelor), mi se par tehnic imature, iar moral și emoțional: înfiorătoare. Dacă se va continua la fel de „firesc” să se efaseze bagatelizant memoria și conștiința, peste 1 deceniu tot ce rejuvenata nație va reține va fi că-n ‘89 românii s-au răsculat și-au murit pentru că nu mâncau pe săturate banane și mandarine. Și că de-atunci ne bucurăm noi de libertatea de-a înfuleca oricât peste fosta rație lunară de 1 kil de zahăr, brânză, ouă, carne sau petreuși.
Colac peste pupezele simțirii și minții, la galopanta și trista reducție a orizontului de cunoaștere și de evaluare se-adaugă dând buzna și bezmeticul „spirit al vremii”, adică comercialismul, monetarismul și consumismul naturalizat fără frontiere. Cel cu reclamele și ofertele (însă și cu tentațiile și așteptările fiecărui semen și-ale interacțiunilor și rubedeniilor sale), cu economiile și achizițiile țintind invariabil la Marele Carnaval al Festinurilor, al dării și primirii de mese, al mâncării, dedulcirii și-mbețivirii, al veseliilor și psihologiilor primare centrate pe mofăit și-ndopat, pe umflat stomac, pe burdușit colon. Decembrie, la români, înseamnă sarabanda slăninilor și-nslăninărilor porcești, Raiul Groteștilor Osânze și-Obezități sortite cât mai multora, urate chiar tuturor.
Tocmai de-aia Decembrie e și luna în care șefi, vipuri și staruri sunt bucătarii și somelierii, măcelarii și sortatorii, furnizorii și vânzătorii. E luna ascunderii sau interzicerii doctorilor și dieteticienilor, al exploziei reclamelor la digestive și bacterii care te-ajută să înfuleci hămesit, al jubilării medicilor interniști care abia așteaptă Ianuariele revărsării de consumatori iraționali la ușa tratamentelor, detoxifierilor, lavajelor, clismelor sau chirurgiilor care să salveze formele de blocaj și pleznire. Iar dacă se mai permite câte unui popă să pomenească public despre Postul Crăciunului (totuși, mult mai rar sau puțini decât cei ce predică-n sezon pascal), e binevenit dacă insistă pe apetisantul pește al „slobozirii”, ba ar fi genial să zică sfinția sa câteceva despre ce papă el personal (nu negreșit și d-na preoteasă ori familia-i extinsă), poate despre variatele rețete de gătit artizanal cu legume și zarzavat. Atât și nicidecum ceva despre cumpătarea în sine, nicicum (feri Doamne!) să nu jignească mâncăii, să nu demonizeze nici lăcomia psihotică nici apologia cârnațului, șuncii, pălincii.
Dac-aș fi președinte (fie și măcar peste Consiliul Național al Audiovizualului), aș obliga... mă rog, aș ruga frumos, aș depune câțiva leuți din propriul buzunar, aș aduna din sponsorizări și donații bani de plătit televiziunile ca să dea-n buclă bătrânul film franțuz Marea Crăpelniță. Unde tâmpenia suprarealistă cu indivizii ce se sinucid halind până crapă trebuie dezbrăcată de atribut fantezist, absurd, alegoric, fiind refăcută pe temei cât se poate de medical, realist, actual. Moralizator, didactico-pedagogic. Anunțându-se și la-nceput și la fine cum că filmul ar reprezenta un mesaj de interes public și național. Și că excesul de potol dăunează sănătății și tembelizează în masă. În același timp aș trimite o comisie națională la scotocit prin toate mănăstirile și parohiile de mir din țară, până ce dă măcar de 1 călugăr și/sau 1 popă care să nu depășească suta de kile per capita sau persoană. Iar dacă-l află să-l puie domle pe dânsul că predice tot felul de duhovnicii morale către națiune. Căci altminteri fețele bisericești prea se contrazic prin facies, siluetă, ținută și accesorii, bașca că nu e unul care să nu incite populația la suprematista fudulie de-a fi național-ortodoxă și la mândria de-a mânca numai și numai românește, strămoșește, adică turco-grecește alias boierește. Mai grav: chiar pe niciunul dintre acești vajnici colegi de mobilizare, antren și influență nu-l mai vedem/auzim condamnând totala răsturnare și renegare a principiului hristic după care „nu ce bagă omul pe gură îl spurcă, ci ce scoate pe gură”. Să fie îngroparea unui atare prințip înțelept o consecință a generalizării politeții politice, însemnând empatie și toleranță față de vicii și-adicții? Să existe deja ucaz ori recomandare prin care Sfânta Biserică va fi convenit că și dracul gol merită lăsat să trăiască decent, să facă economie și investiții? Când contemporaneitatea e tot mai obsesiv preocupată de ce mestecă, cum se-ndoapă, cât de mult și divers poa’ să-nghită și să mistuie țeapăn, simultan însă devenind tot mai indiferentă, libertină, nesăbuită și blasfemitoare prin ce deversează agrăind (ba chiar urlând) în auz public, religia chiar n-ar trebui să facă ceva, cât de minimal, în sensul revenirii la origini sau măcar la ceva gen contrareformă?...
Probabil că-n țara asta nu ne putem lua de folclor și de manele, dat fiind că respectivele patrimonii identitare provin dintr-o sărăcie lucie milenară, care îmboldea firesc bietul om să înfulece și să bea orice și-oricât apuca, fiindcă nu se știa când dădeau iama hoții, turco-tătarii și perceptorii, seceta, inundațiile, incendiul, foametea, viața fiind cruntă și scurtă și trebuind omul să se bucure de-orice dumicat pus iute-n gură. Dar oare poate apărea-n țara asta vreun intelectual, pe cât de brenduit/dichisit pe-atât de impozant/ghiftuit, care în preajma Crăciunului să nu se vâre-n orice prilejuri ca să facă apologia porcului, sarmalei, țuicii, zaibărului de medalie sau ghiurghiuliului de etichetă? De la Academia de Fotbal n-am pretenții, nici din partea urmașilor direcți și-ndirecți ai Academiei „Ștefan Gheorghiu” neavând cum s-ai așteptări. (De Academia Siguranțelor și Securităților Naționale ș-Internaționale, sau de cea de-Mpușcat Cormorani, Iepurași, Mistreței, Ciute, iată, nici nu pomenesc.) Dar măcar în Academia Română, în Academia Oamenilor de Științe, în Ateneul Român, s-ar putea (silvuplé) să nu se vorbească tot despre aperitive, fripturi, dulceți, murături? E cu putință ca-n librării sau în programele culturale radio și teve să nu organizăm doar găști care recomandă cărți cu rețete și poze despre gătit bucate, pregătit sosuri, frământat cozonaci, vizitat crame, degustat vinuri, stimulat pantagrueli/hămeseli? Dacă tot am renunțat la măturica și nuielușa de Sfânt Nicolae (ca nu cumva să priceapă copilașii că fără autodisciplină, concentrare și harnică muncă nu se pupă nimic bun în viață), măcar în vreun Târg, Centru sau Mol de băgat pe gură ca-n spital letal putem oare să vindem, fie și pe gratis, câte-un cui care să se cheme „pentru atârnat pofte”?
Altminteri, întreb (tot) demiretoric: oare originea sărăcăcioasă și famelică a națiunii ar trebui să se străvadă încă, să ne mai caracterizeze hedonismul și spontaneitatea comportamentală? Oare dezbărarea de respectiva coordonată ancestrală n-ar merita efortul de conștiință necesar unei minime rebrenduiri identitare, săltarea sensului și bucuriei de-a fi pe coordonate niscai mai rafinate, imaterial-sensibile, ideale?...-Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro
