În anul super-electoral 2024 societatea românească, în diversitatea ei, va avea un cuvânt de spus și probabil îl va spune apăsat. Politic vorbind, după 10 ani de Iohannis, inclusiv trei de majoritate parlamentară și guvernamentală PSD-PNL, până și alegătorii așa-zis captivi se vor gândi de două ori. Memoria perioadei COVID, reactivată masiv de ancheta DNA care implică un prim-ministru și doi miniștri ai sănătății de atunci, riscă să joace un rol important, dar nu mai important decât problemele sociale provocate de revenirea istorică a inflației. Dacă adăugăm nivelul sentimentelor colective față de ce vine din exterior, spre exemplu umilitorul eșec cu repetiție de a integra spațiul Schengen și angoasele colective față de proximitatea războiului, tabloul frustrărilor care riscă să se descarce prin vot în 2024 e fără precedent în perioada de după anii 1990.
Rezultă în mod logic febrilitatea de pe scena politică, vizibilă mai ales la partidele de la guvernare, dar și pe scena mediatică, cu instituții de presă în general deficitare economic, dar care vor putea beneficia de banii din campanie și vor încerca să canalizeze energia socială ce ar urma să se descarce la urne. Iar sensul acestei descărcări nu e greu de ghicit: el va fi unul de protest.
Țară semi-democratică, România nu a trecut de stadiul democrației electorale, în care partidele iau în serios societatea doar când aceasta apare sub forma amenințătoare a unei mari mase electorale. Și va fi mare, pentru că sondajele indică o probabilă creștere a participării la vot, mai ales după o perioadă neobișnuit de lungă fără consultări electorale, ultimele alegeri având loc pe 6 decembrie 2020. Câte nu s-au întâmplat de atunci…
România era o țară unde istoric alegerile prezidențiale sunt momentul privilegiat al participării și confruntării politice, dar alegerile prezidențiale din 2019 au fost un fel de formalitate pentru președintele Iohannis, semn că România căzuse și sub pragul minim de democrație electorală. De unde și deficitul nu numai de încredere, dar și de legitimitate al guvernărilor confecționate în ultimii ani la Palatul Cotroceni.
Anul viitor urmează deci să se întoarcă, după 10 ani lungi, pagina unui iohannism care, prin lipsa sa de consistență politică, riscă să rămână albă. Dar nu imaculată.
Katherine Verdery, a cărei carte despre naționalismul ceaușist e o bună lectură în vederea înțelegerii orizontului ideologic actual, observa că în România anilor 1980 timpul părea încremenit. Ceaușescu confiscase timpul social. În alt context și prin alte mijloace, Iohannis a reușit pentru o perioadă să confiște timpul politic. Dar timpul se răzbună. În decembrie 1989 am avut o Revoluție, confiscată. În 2024 nu ne așteaptă așa ceva, dar probabil mult mai mult decât un vot-sancțiune, poate chiar o revoluție electorală.
Legea democrației electorale românești (poate ne re-calificăm la acest nivel) a fost mult timp una a alternanței. Opoziția ajungea la putere pe valul unei cereri sociale de schimbare. Cei zece ani de iohannism se termină, iată, cu o alianță PNL-PSD, adică cele două partide care, sub diverse nume, asigurau această alternanță. Acum alternanța politică nu e posibilă decât fie la centru, fie la extreme. În raportul său cu spectrul politic desenat în postcomunism, USR nu se află la centru, ci pe fostul spațiu anti-PSD, ex-spațiul anticomunist. Poate spera să preia o parte a electoratului zis de dreapta, dar în 2024 nu are șanse să fie luat în serios dacă pretinde că poate provoca o alternanță. În 2014 USR venea ca un partid anti-sistem, de fapt nici nu era un partid, era partea politică a unei mișcări civice care între timp a dispărut. Azi e un partid care, cel mult, poate spera să se alieze post-electoral cu PNL. O perspectivă ce nu poate seduce un electorat care vine spre USR (și) pentru a sancționa PNL.
Dacă perspectiva alternanței nu se deschide la centru, rămâne cea spre extreme. Desemnat de mulți ca fiind de extremă dreaptă, AUR, deși e în Parlament, nu și-a pierdut nimic din identitatea asumată de partid anti-sistem. Nu s-a aliat cu nimeni și nu a fost la guvernare, în 2020 a făcut o campanie sub radar, acum este sub lumina reflectoarelor și e probabil primul și ultimul moment în care se poate lupta pentru coronița simbolică a învingătorului.
Valul votului de protest poate fi amplificat semnificativ de logica alternanței. Dar el trebuie să aibă unde să se exprime. Simplificarea semnificativă a peisajului politic în 2020 (în afară de UDMR, numai 4 partide au trecut pragul electoral, exact ca în 2000) și absența unui alt partid nou semnificativ (cu excepția SOS-ului care confirmă creșterea segmentului electoral reprezentat de AUR), lasă Alianței pentru Unirea Românilor perspectiva de a fi de departe principalul partid care va capta electoratul anti-sistem. Deci și magia « schimbării »
Sigur că este ușor de observat că raportul forțelor politice face inevitabilă o alianță în perioada post-electorală, deci logica alternanței pare instituțional depășită. Numai că această observație analitică nu se poate transfera către o societate care se pregătește să-și descarce energiile negative în direcția votului de protest. Va fi deci tentată să gândească în termenii alternanței.
Dar care pot fi coordonatele ideologice ale alternanței în 2024? Ultimele patru alegeri prezidențiale au fost câștigate de candidații care privilegiau discursul pro-occidental și legitimarea prin instituțiile euro-atlantice. Nu puțini au acuzat discursul anticorupție al lui Traian Băsescu și, într-o proporție mai mică, cel al lui Klaus Iohannis, ca fiind de natură populistă. Dar era un populism încurajat de UE, care devenea respectabil. AUR nu va avea această formă de încurajare, dar populismul său anti-corupție poate multora apărea mai credibil decât al celor care veneau din partide care guvernaseră, care aveau « corupții lor » de protejat.
Un dosar cum este cel al vaccinurilor e un model de eveniment care servește perfect AUR, și o poate face pe parcursul întregului an electoral: vine pe o temă pe care aceasta denunțat-o de mult și delegitimează singurul concurent credibil care mai rămăsese la masa anticorupției, USR. Un USR care el însuși putea accentua o formă de populism anticorupție câtă vreme aceasta era binecuvântată de instituțiile europene, acum reclamând la UE politizarea DNA, totul pare greu lizibil chiar pentru electoratul său. Din acest punct de vedere, Moș Crăciun a venit mai devreme pentru AUR.
După 20 de ani de DNA, anticorupția rămâne un subiect central al campaniilor electorale, dar după scăderea de credibilitate și bilanțul din ultimii ani ai acestei instituții, susținute mult timp de Bruxelles prin rapoartele MCV, politicile anti-corupție nu mai sunt credibile. După ce anticorupția, indiferent de instrumentalizare sa ca element de legitimare politică, era totuși o realitate instituțională, la sfârșitul erei Iohannis dimensiunea instituțională a căzut în nerelevanță. Ceea ce face ca discursul AUR să-și poată permite un discurs crud-populist împotriva corupției din România, sau chiar împotriva celei venită de afară, în special de la Bruxelles, Simion acum câteva zile, aflat la Florența, pornea de la Dante ca să ajungă să declare: « Ce putem vedea astăzi în Europa? Infernul! ».
« Jos Mafia!/Sus Patria! » ar putea fi sloganul AUR în 2024, după ce a fost sloganul care l-a dus pe Vadim Tudor în turul doi al prezidențialelor din 2000 și PRM la 25% din numărul parlamentarilor. Sigur, nu numai sloganul, ci și un context în care putem identifica câteva elemente de similitudine cu cele din contextul actual, dintre ele fiind semnificativ faptul că alegerile au venit după mai mulți ani de coaliție stânga-dreapta, în campanie partenerii de coaliție, PNȚCD, PNL și PD, s-au combătut reciproc ajungând fie la limita pragului electoral, fie sub ea. Atunci votul de alternanța era pentru PSD, iar cel de protest pentru PRM. Azi AUR poate spera să preia atât votul de protest, cât și, măcar parțial, cel pentru o iluzorie alternanță.
Revenind însă la dimensiunea ideologică, AUR pare că e un fenomen specific unui sfârșit de ciclu, cel al legitimării prin Europa, mai precis al unui anumit fel de a se legitima prin instrumentalizarea politică a unei relații privilegiate cu instituțiile euro-atlantice.
Nu e vorba despre trecerea de la un pro-europenism absolut, la un anti-europenism net, sondajele nu ne indică așa ceva. E vorba însă de faptul că o proporție semnificativă a pro-europenismului de ieri era rezultatul unei respingeri de tip anti-sistem a PSD, perceput ca noul-vechi partid-stat. În 2024 riscă ca AUR să fie pentru mulți răul cel mai mic pentru a exprima un vot anti-sistem.
Și nu dimensiunea naționalistă a discursului AUR îi va împiedica. Cel puțin asta am putea deduce din recentul sondaj INSCOP Research la comanda news.ro, care ne arată că 95% dintre cei sondați declară că se simt mândri că sunt români, față de 83% în 2013, și mai ales 49,7% declară că obișnuiesc să arboreze tricolorul acasă de ziua națională, față de 26,3% în 2013. Nu înseamnă că tot electoratul e naționalist, cifrele sunt însă semnificative pentru o tendință și pentru o anumită atmosferă socială. Merită să cităm și alte cifre, chiar dacă nu sunt prezentate comparativ, pentru că creionează cultura politică dominantă: pentru 64% dintre respondenți « a fi român presupune să fii creștin ortodox », și pentru 77,2% o condiție e « să ai o familie cu rădăcini românești ». Dacă vom considera ultima întrebare ca reprezentând o caracteristică a etnonaționalismului, vom descoperi poate cu mirare că defalcarea pe categorii ne arată că și cei cu studii superioare sunt 60% și cei din București 67% care răspund pozitiv la această ultimă temă.
Nu e deci de mirare că mai multe partide fără substanță doctrinară, dominate de politicieni hipnotizați de astfel de cifre, se lansează împreună spre câștigarea acestui electorat. Nu neapărat cel mai radical, dar cel mai credibil pe astfel de teme, are marii șanse de câștig anul viitor. Iar PSD, fostul titular al discursului naționalist, și PNL, care are și el în bazinul său electoral această categorie, au ambele destule șanse să se erodeze, să plătească factura electorală și să piardă către AUR un electorat pe care deocamdată îl mențin…cel puțin în sondaje.
Tot într-un sondaj INSCOP publicat în decembrie și efectuat la sfârșit de noiembrie, scorul pentru parlamentare al AUR este de 19,5% (pe locul trei față de PSD cu 30,2% și PNL cu 20,1%, USR având 11,9%). Din păcate nu a fost publicat rezultatul pentru europarlamentare, dar ne putem raporta la INSCOP-ul din septembrie: PSD 29,1%, AUR 22,4%, PNL 19% USR 11,6%.
Rezultatul AUR de la sondajul de intenție de vot la parlamentare trebuie raportat și la dinamica SOS-Soșoacă, care trece pragul electoral (la 5,2%), scor care pe termen scurt scade averea AUR, dar care dintr-o perspectivă pe termen mai lung confirmă creșterea acestei zone politice al cărui electorat e evident în crelștere, adunând deocamdată aproximativ 25% pentru parlamentare, ceva mai mult pentru europarlamentare și prezidențiale, proiecția pentru prezidențiale arătând că voturile încă virtuale s-ar împărți egal între George Simion și Diana Șoșoacă (fiecare având 14% dintre cei care și-au exprimat o opțiune).
Alegerile europarlamentare sunt un moment privilegiat al partidelor naționaliste pentru că atunci electoratul, aparent fără mari riscuri, își poate exprima frustrările nu numai față de sistemul politic de la nivel național, ci și față de îndepărtatul Bruxelles. E posibil ca esențialul energiei negative să se descarce atunci, iar AUR să nu crească mai mult. În 2019 USR-PLUS, mai ales ca reprezentant credibil al votanților anti-PSD, a reușit atunci o performanță (22.3%) pe care nu a putut-o repeta ulterior. AUR nu are încă un candidat credibil la șefia statului, și cu cât trece timpul e mai puțin probabil să fie altcineva decât George Simion. Însă profilul acestuia e departe de acela al unui prezidențiabil care să provoace alternanța. Violența sa de limbaj, flirtarea cu stilul leginaroid, bănuiala unora că e pilotat de ruși, certitudinea altora că e pilotat de serviciile neaoșe, constituie obstacole serioase în calea unui destin prezidențial. Ceea ce apare diluat și se poate ierta la nivelul unei competiții între partide, va fi mai dificil de ignorat la nivelul unei competiții între personalități politice. Ordinea alegerilor (primul tur al prezidențialelor împreună cu parlamentarele sau înainte de acestea) poate avea un rol important în rezultatul final, și poate chiar în alegerea candidatului AUR.
Într-o concluzie de etapă, trebuie să spunem că în acest moment AUR e departe de a fi o simplă sperietoare, fiind, cel puțin în vederea europarlamentarelor, un concurent la câștigarea acestora. Ceea ce-i poate deschide perspectiva de a schimba de statut în vederea următoarelor alegeri: locale, prezidențiale și parlamentare. Electoratul său potențial e încă și mai important decât scorul din actualele sondaje și, așa cum am arătat mai sus, natura culturii politice dominante și contextul specific anului 2024 îl pot propulsa spectaculos în lupta pentru putere.-Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
