În toamna anului 2013 ajungeam în Turcia. Avionul care zbura de la Chișinău urma să aterizeze pe aeroportul, care pe atunci mai purta numele lui Atatürk. Veneam în unul dintre cele mai mari furnicare urbane ale planetei, Istanbul. Cu o valiză plină de vise și planuri mi-am propus să cuceresc Istanbulul, dar s-a întîmplat inversul, m-a cucerit el pe mine. De altfel, mă cucerise el cu cîțiva ani mai devreme cînd îl vizitasem în calitate de turist. De data asta însă, lucrurile erau mai serioase. Urma să devin studentă doctorandă la una dintre cele mai vechi universități din Turcia, Universitatea Marmara. În anii de studenție, mulți dintre profesorii mei repetau des și cu mîndrie vorbele pe care le-a zis cîndva Napoleon despre Istanbul: „Dacă Pământul ar fi o singură țară, Istanbul ar fi capitala ei”, această frază gîdilindu-le parcă orgoliul de a fi turc și de a locui în Istanbul.
2013 a rămas în istoria Turciei ca anul Protestelor din parcul Gezi, proteste care au reprezentat pentru prima dată un mesaj clar al turcilor împotriva politicilor impuse de partidul de la guvernare AKP. Protestele avusese loc în mai, iar în toamnă cînd ajungeam eu la Istanbul se mai putea simți în societate indignare și supărare. Protestatari puteai vedea în mai toate districtele Istanbului, iar eu trăiam momente de exaltare spirutuală și îmi tot repetam: „Doamne, ce popor! Cît de frumos își apără țara și drepturile!” Dar cu trecerea anilor spiritul protestatar al turcilor s-a mai domolit, iar în ultima perioadă aproape că nu mai există. Și chiar dacă știu răspunsul, mă mai întreb retoric: „De ce?” Cu excepția marilor orașe ale Turciei, precum Istanbul, Ankara și Izmir, unde mai pot fi văzute proteste monitorizate de zeci de polițiști, în restul orașelor e...liniște.
Începuturile Republicii Turcia
După dispariția Imperiului Otoman și după Războiul de Independență, la 29 octonbrie 1923 printr-un proiect de lege al Marii Adunări Naționale a Turciei sub conducerea lui Atatürk au fost puse bazele Republicii Turcia, iar Atatürk a fost ales președinte. Timp de 15 ani de preşedinție Atatürk a introdus reforme radicale în toate sferele vieții social-politice a țării, iar pe ruinele fostului Imperiu Otoman acesta a reușit să construiască un stat laic, democrat și secular. Atatürk a înțeles că poate salva țara doar prin adoptarea unui unui mod de viață european și înfăptuirea unor reforme urgente. Trecerea de la califat la secularism prin separarea statului de religie a fost una dintre cele mai aclamate reforme, iar desființarea școlilor religioase au pus bazele unui învățămînt laic. Avînd în vedere stilul de viață, cutumele și sistemul politic cu care erau obișnuiți turcii, putem intui că aceste reforme au fost destul de radicale pentru acea perioadă și au avut un efect major asupra populației, poate chiar traumatizant. La momentul fondării sale Turcia avea o populație de 12 milioane dintre care 90 la sută locuiau în mediul rural, iar în 90 la sută din aceste sate nu existau școli sau învățători, nivelul de alfabetizare fiind unul dramatic, de doar 10 la sută. Tiparul a ajuns cu o întîrziere de aproape 300 de ani în Imperiul Otoman, deci putem intui cât de greu a fost pentru turci înțelegerea și acceptarea oricărei reforme care se dorea a fi înfăptuită. 1
Atatürk a fost un lider vizionar și revoluționar, care a încercat să demitizeze ideea conform căreia islamul este incompatibil cu modernitatea și valorile democratice. Acest proces complicat de edificare a unui stat laic a încetinit în anii 1980, cînd Kenan Evren devine cel de-al șaptelea președinte al Turciei, dînsul fiind omul care a permis ascensiunea partidelor islamice la putere În Turcia.
Doctrina lui Atatürk, denumită Kemalism se bazează pe șase principii: naţionalism, etatism, republicanism, populism, secularism şi revoluţie. Este greu să spunem cîte din aceste 6 principii mai sunt vii în Turcia. Nu în zadar, în ultimii ani tot mai des în presa din Turcia apar editoriale semnate de jurnaliști notorii, care pe un ton melancolic își cer scuze de la Atatürk pentru faptul că nu au putut salva ceea ce a construit el cîndva. Criticii regimului de la Ankara spun că Turcia trece printr-un proces de transformare într-o țară tipică celor din Orientul Mijlociu, iar societatea printr-un proces de reislamizare. Societatea Turciei moderne este divizată în funcție de identitate, religie, sectă și ideologie, iar polemica de bază în spațiul public are loc între islamiști și seculari. Se pare că Orhan Pamuk a avut dreptate cînd a afirmat că: „În primii ani de după crearea republicii, turcilor li s-a impus să fie „occidentali” și cînd aproape că le reușise li s-a spus că ar fi bine să fie mai „orientali”.
Începe „Secolul Turciei?”
Astăzi de la tribunele politicului, turcii aud tot mai des sintagma „secolul Turciei”, care reprezintă viziunea de dezvoltare a țării propusă de președintele Erdogan pentru următorii o sută de ani. În opinia acestuia „secolul Turciei” ar trebui să înceapă cu modificarea Constituției. Pe motiv că nu mai este una actuală, ci este o reminiscență a loviturii de stat din 1982, președintele Erdogan spune că noua constituție ar „consolida statul de drept, pluralismul, justiția și egalitatea”.
Începînd cu anul 2002, care coincide cu venirea la putere a AKP, Turcia a cunoscut un ritm de dezvoltare rapid. Reformele din economie au dat rezultate palpabile, iar turcii aveau să fie martorii „perioadei de aur” a regimului AKP. Anul 2015 a fost unul de cotitură pentru economia Turciei, pentru că în această perioadă turcii au început să simtă efectele unui început de criză economică, caracterizată prin inegalitatea veniturilor populației și dispariția treptată a clasei de mijloc. Tentativa de lovitură de stat eșuată din 15 iulie 2016 comparată de președintele Turciei cu „un dar de la Dumnezeu” a fost un examen în care marea perdantă a fost Turcia ca țară, iar marele cîștigător a fost regimul AKP. Reglările de conturi cu gruparea lui Fetullah Gulen și epurările în masă din instituțiile statului și armată a membrilor acestei grupări au tatonat terenul pentru referendumul constituțional din 2017, cînd Turcia s-a transformat dintr-o republică parlamentară într-una prezidențială. Din 2022 Turcia trece prin una dintre cele mai grave crize economice din toată istoria Republicii. Nu o spun eu, ci o spun statisticile și indicii economici. Cu 10 ani în urmă Turcia își propunea să intre în top 10 mari economii ale lumii, astăzi însă depune eforturi enorme de a rămîne măcar în top 20. La capitolul învățămînt Turcia nu există nici în top 40. Conform datelor Transparency International, Indicele de percepție a corupției în 2022 Turcia s-a clasat pe locul 96 din 180 de țări, iar pentru comparație, în 1995 Turcia se afla pe locul 29. În pofida existenței unei populații foarte tinere, 1 din 10 oameni apți de muncă este șomer, iar 1 din 5 tineri este șomer. Jumătate din populația Turciei are sub 32 de ani, că să înțelegeți ce populație tînără are această țară.2
Procesul de urbanizare extrem de rapid care a avut loc în ultimii 50 de ani a dat naștere multor probleme de ordin social. Mai mult de 70 la sută din populația Turciei care locuia în mediul rural într-o perioadă de doar 50 de ani a ajuns să locuiască în orașe. Din păcate mentalitatea, obiceiurile și modul de viață al oamenilor nu a ținut pasul cu urbanizarea, ceea ce a dus la apariția acelor ghetouri atît de specifice orașelor din Turcia, în care oamenii mai învață să se acomodeze cu cultura cosmopolită. Concentrarea structurilor economice sau business doar în cele mai mari orașe ale Turciei, precum Istanbul, Ankara sau Izmir și nedistribuirea proporțională a acestora pe întreg teritoriul ei a adus un mare dezavantaj orașelor mai mici. În Turcia cei mai fericiți oameni sunt cei care au peste 65 ani, iar cei mai nefericiți sunt tinerii. 1 din 2 tineri se declară nefericit în țara sa. Și 1 din 2 tineri găsește un motiv de a se enerva. Turcia este țara oamenilor nefericiți și anxioși, iar după indicele de fericire Turcia nu se află nici în primele 100 țări. Oamenii nu au încredere în sistemul de justiție, în media, și poate ce e mai grav, oamenii nu cred în alți oameni. În societate există o gravă problemă de încredere reciprocă. După Indexul Mondial al Libertății, Turcia nu se află nici în primele 100 de țări.3
Drept răspuns la multe probleme sau provocări, turcii adesea vin cu un răspuns scurt: „Geografia sau soarta noastră este motivul tuturor problemelor cu care ne confruntăm”, iar eu mai încerc să înțeleg acest răspuns fatalist. Turcii mai spun că țara are o memorie foarte plină, aglomerată, de aceea deseori „uităm totul prea repede”. Turcia modernă se confruntă cu mari probleme cum este cea a minorităților etnice și religioase, a terorismului, a refugiaților, dar în umila mea opinie, principala problemă cu care se confruntă Turcia la momentul actual este cea din domeniul justiției. De aici trebuie de început reforma or fără un sistem de justiție corect și funcționabil are de suferit o țară întreagă.
Pentru oamenii pasionați de cultură și civilizație Turcia este locul potrivit pentru a învăța în fiecare zi ceva nou. Agenda publică a țării este atît de plină și variată încît este imposibil să te plictisești vreodată. Mozaicul de culturi, religii, etnii este o bogăție inestimabilă a țării. Pe lîngă peisajele naturale pitorești sau locurile istorice unice, turiștii sau străinii care ajung în Turcia sunt fascinați în primul rînd de umanul din oameni. Prin căldura nativă tipic mediteraneană, orientală chiar, Turcia este o țară în care umanitatea este la ea acasă.
Admir și adesea sunt invidioasă pentru mîndria și dragostea de țară pe care o au turcii pentru țara lor. În fiecare an pe 10 noiembrie, la ora 9:05, cînd îl comemorează pe Atatürk, mă emoționez enorm cînd turcii, în semn de respect pentru memoria lui Atatürk încremenesc oriunde s-ar afla: în stradă, în casă, în trafic. -
