Micile povestiri de față continuă și termină pe cele spuse în episodul anterior [*]; după ce, răzgândindu-mă, convenisem admiterea unui alt titlu. Și-anume unul blajin, numit Scrisul modifică nu doar limba, ci și inima, sufletul, sinele, eul. Păstrăm totuși titlul prim pentru consecvență și-antren; pe cursivul secund pomenindu-l ca alternativă facultativă, ca atât de frecvent dispensabila (ba chiar antipatica) rafinare. Oblomoviștilor, abandoniștilor, nihiliștilor și fataliștilor sau celor prea ocupați ca să (re)citească multele fleacuri spuse deja, le reamintesc că glosăm despre tribulațiile scrisului mai puțin adaptat la pronunția ca vorbire sau vorbărie vie, la depărtările, volutele sau libertinajele pe care graiul oral și le permite, modificând sau evoluând mereu în relativă independență față de chingile scriiturilor, gramaticilor, ortoepicilor și ortografiilor convenite didactic și impuse autoritarist. Ca și despre faptul că globalizarea comunicațională duce la uniformizări ce distrug sonuri particulare, în ultimă instanță ignorând ori amputând obișnuințe, conexiuni subconștiente, dichisuri afective.
DEXul mai e cum e; însă DOOMul... E o problemă constantă faptul că una e limba „adevărată”, reală, vorbită (spontana vernacular-genuină), care nu o dată face de râs ori i se rupe de regulile stabilite de funcționarii cu mânecuțe. (Ah, bieții savanți de totdeauna și pentru totodeauna: priviți-i cum stau ei închiși în birouașele pe-a căror plăcuță stă scris ca de mâna Domnului pe zidul Babilonului „Lingvistică Analitico-Critică”, „Filologie Teoretică”, dar mai ales „Compartiment Corecție/Corectură”, atât de plini de încredere-n sine, de autocertitudine, încât în ciuda semnelor vârstei maimai că se simt semizei.) Ideea fiind însă că, uneori și cu osebire, în pofida bucuriei, spontaneității și creativității cu care limba/limbajul, subdialectele, graiurile și argourile reale, vorbite de adevăratul popor (așazis liber și suveran), cu totul neplăcută și neobrăzată, forțată și necreativă este atitudinea, sofistica justificativă și mai ales autoritarismul mecanicilor învățați ce singuri (ori prin diplome cartonate) își spun savanți. Deoarece cu respectiva atitudine și dăscălire ierarhă mulți și parcă tot mai mulți educatori, învățători și profi, asumându-și rolul de justițiari sau jandarmi ai limbii (de fapt, ai filologiei, lingvisticii, ortografiei, ortoepicii și morfologiei însușite elementar și rigid), îi disciplinează un pic abuziv pe ignoranții dar nevinovații tineri, ba și pe ruralii vetuști, mergând pân-acolo că-i rescriu și corectează („actualizează”) chiar și pe marii clasici istorici și literari. Urmând ca, la rându-le, bățos îmbătrânind ele însele, generațiile următoare de îndoctrinați să terorizeze lumea cu știința lor fixistă, lipsită de receptivitate, sensibilitate și creativitate, lipsită de viață.
Limbajul oamenilor reali, așadar o sinteză intimă între emoție și socializare, între imaginar fragil și fapt istoric, ajunge prea ades motiv de ridiculizare, de cenzură brută, de culpă sau de învinuiri (cum mai mult decât frecvent se-ntâmplă în emisiunile televizate, care fac educație filologico-patriotică cu-n fel de pistol la tâmplă/timpan și la gură). Oricum, când/cum poate, limba vorbită se răzbună, căci similar unui copil jucăuș și adolescent rebel forjază/forțează greșeli, inventează erori, adoră incorectitudini, ține să scandalizeze pe-orice farisei, filistini și burghezi.
Există în limba română vorbită (ziceam deja, voi mai zice, nu-i bai) o ceva mai mare simpatie față de i, în defavoarea lui e, o antipatie față de î, iar peste toate acestea un foarte aparte drag de ă.
Nu știu de ce „e corect” doar termenul ciocolată (fiindcă vine de la franțuzul șocolá) și feri doamne, categoric nu: ciucalată. Deși varianta din urmă sună șmecher și amuzant (place urechii noastre dispuse oricând să aprecieze năstrușnicii și copilăriri). Oare pentru simplul fapt că cea din urmă e-o versiune originală, o modificare neaoș autohtonă? Tot așa: pluralul ciocolate (el și numei el) este corect. Să mori tu? Da de ce mă rog? Doar fiindcă e „mai etimologic”, deci oarecum franțuzesc, așadar snob? Nicidecum (ne dau cu liniarul peste degete filologii) „ciocolăți”! Dar ce-are domle, termenul ciocolăți? Ciocolățile cu ce v-au greșit? Suferă Franța, limba franțuză, prezidentul Macron (+ soția) o să ne rupă-n proces de mală intenție? (Chiar în așa hal am ajuns, să fim singura națiune ce se-nspăimântă de-alde-o Virginia Woolf?) De ce musai deștepții patriei să se șifoneze?... Și-apoi, dacă absolut tot românul și româncuța preferă să le dea copiilor lor numai ciocolățici și cicolățele (fie și de spaima dependenței și-a amenințării diabetului, hiperactivității și obezității, de nu de dragul campaniilor antiobezitate și antidiabet la școlari/preșcolari), de ce nu s-ar admite mai degrabă forma ciocolăți, tocmai pentru că e singura apropiată de toate diminutivările uzitate și atât de plăcut gâdilante pe limbuțe și în urechi? Cu alte cuvinte, când vrem să facem pe exigenții procurori, examinatori, inspectori ultraanalitici cu un cuvânt, ce-ar fi să ținem cont de toată clasa lui locuțională în uz, de toate derivațiile și de semantica sa polivalentă și spectrală? Exact ca ciolățelele și ciocolățicile, ciocolăți sună în urechea autohtonului nu numai inocent, ci chiar „tare”, adică haios. Și nu renunță românul la ă, poate fiindcă însuși ă-ul îi pare dulce ca ciocolata. Iar eventualul ciucalăți, de-ar avea curajul vreun puști să-l rostească, ar stârni larma veselă a întregului grup de copii (chiar rezonează superhaios!), însă și înfiorata grimasă a secului prof. Elementul rizibil nu reprezintă nicidecum un atribut marginal, fără pondere, ci dimpotrivă, o condiție și-un rezon forte pentru ca omul, în loc să-l excludă și uite, dincontră, să-l mai caute, provoace, folosească. Ca principiu, desprinderea limbajului de hedonismul acustic e abuz, e-o mică agresare sau crimă psihică. Când învățătorul corectează public un copil, ridiculizându-l și impunându-i să nu mai zică ceva gen ciocolăți, gestul egalizează cu aplicarea unei violențe emoționale, a unei umiliri. De altminteri în școala primară un asemenea proces e constant, copiii venind de-acasă cu numeroase cuvinte pe care, auzite/preluate de la părinții dragi, le resimt ca plăcute, ajungând însă taxați și siliți să și le amputeze din propriul impuls comunicațional și din propria bază de date lexicale. Așadar, de ce amendarea acestor genuri de versiuni? Doar ca să se simtă unii cu dreptul și puterea acuzatorilor, a justițiarilor pătimași, a judecătorilor și-a silnicilor executori? Fain le șade!
Din antipatie față de î și de drag/preferință față de i, prescurtăm; pe „îmi e bine/îmi e rău” îl facem „mi-e bine/mi-e rău”, căci în forma primă e-ul e foarte scurt, timid amuțit de em-ul umbrit, în vreme ce-n secunda sentimentul posesiv și afirmarea eului sunt pregnante. Parcă s-ar zice mie mi-e bine (mie mi-e rău), chiar așa apăsat subînțelegându-se. Iar în „mi-este” i-ul de după m se leagă și de i-ul succesiv (scris și de data asta totuși pronunțat e). Totuși, unii mai pronunță ca pe vremuri: „mi-i” (bine/rău). Poate că și agramatul și ridicolul (astăzi) sufix i drept final de pluralizare (popoarili, piciorili, voințili – cu care încă-l ironizăm pe cizmarul și „analfabetul” Ceaușescu pentru a-i demoniza mai dihai absurdul parvenirii), era de fapt un oltenism la casă proprie până hăt departe-n secolul 20. Ceaușescu însuși fiind un autentic „fiu al poporului” și-al locului, Amza Pellea exploatând pluralizarea cu i pentru skeciurile din Nea Mărin, comicul grup Vacanța Mare în multianualul serial de maximă popularitate Leana și Costel. Și nu „stricau” limba română, ci doar îi exhibau rădăcinile regionale, satisfăcând și amplificând plăceri acustico-neuronal-hormonale și astăzi (fie măcar doar la auzire) extrem de populare.
Pe „mâne” al secolului 19 și-al însuși d-lui Eminescu l-am transformat în mâine; pe mâni/mânuri le-am rotunjit și gneralizat drept mâini, doar diminutivul mânuțe/mânușițe scăpând neîmpușcat și mai amuzându-ne și excitându-ne încă. Amuzându-ne și excitându-ne chiar mai mult decât mănușile și mănușițele/mănușelele, deși până-n secolul 20 și-aceste textile se pupau galant, după abandonarea cutumei rămânând totuși în bagajul flirtual al mai tuturor boșorogilor urbani, deoarece sărumâna mai spun doar copiii, însă sărumânușițele (așadar o confuzie funcțională între mâini și mănuși!) reverberează savuros de libidinos în gura și mintea seniorilor perverși prin definiție. Revenind la vocale, ideea e că avem în subconștientul și-n conștientul nostru ceva bun/pozitiv nu numai față de ă, ci și față de i (vârându-l și înmulțindu-l și pe-unde ortografii s-ar simți mai bine și mai dăștepți să nu ne permită).
Am tot pomenit de „ă”. Și nu va fi niciodată îndeajuns, căci trebuie remarcat detaliul: în fundul sau sufletul vorbirii deținem o reală predispoziție față de ă, o predilecție pentru ă, un atașament trădând ceva intim. Geaba dăm oficial numele de Maria la majoritatea fetelor și femeilor noastre, ruralul, rurbanul și urbanizatul sincer tot câte o Mărie cheamă. Dragi, pe toate le diminutivează-n Măriucă, Măriuță, Mărioară, Maricică, celei supreme Sfântă Mărie/Sântămărie spunându-i. Chiar și pe banala și frecventa Ioana tot cu-n pic de ă, ca Ioană, o strigă (ba și pe băiețelul Ion/Ioan, Ionică nu doar Ionel/Ionuț îl apelează). La rându-i, sudicul Marin: nu sună mai mișto, adică haios și lubric, ca Mărin? (Iar de-i mai pui și un nea în față nu-ți mai trebe niciun Stan și Bran, face cât Mistăr Bin.) Oricum și oriunde: ne place ă-ul, reprezentând micul hedonism al rămânerii cu gura căscată, al întârzierii un picuț bușbé.
Despre prepozițiile „pă” (în loc de pe) și „dă” (în loc de de) remarc că ies azi din gura multor munteni de intelectualitate vrednică. Cum-necum, parcă e-un markăr nu doar de rostire nobilă, ci chiar de sectă elitistă. Vocabulele astea două, poate arhaice, poate reinventate modern/postmodern, fac concurență graseierii, care și ea ne pare tuturor sexy, parcă indicând rafinament, personalitate nicidecum atinsă laringeal sau sublingual de vreo meteahnă (împiedicare sau dezindividualizare ligamentar-musculară), ci dincontră, sugerând boiernaș trândăvit printre ‘nalte studii la școli occidentale (gen ÉHÉSS, CNRS, etc). În loc de pe zicând pă și-n loc de de zicând dă, sonuri și rearticulări fonetice care în gura unui țăran vizibil ar putea trece drept regionalisme retrograde sau chiar sfruntări eronate, instant taxabile, din gura unor domni și domnișori publici ies ca îngerași de elecție și de castă, mai ales că bine-mbrăcarea vestimentară și morga le sunt asociate și cu funcții universitare sau politice, cu bărbuță-ngrijită, papion și pipă, baston de consignații stilizat artistic deci neprețuit. Un fel de cochet, flirtual sunt și nu-s ce par a fi (mai miticesc/levantin: mi-s și nu mi-s ce vreți/credeți voi bre), afișează pe cât de discret pe-atât de hiclean acest ă peste e (habar n-având noi de-i moștenire medievală și premodernă sau doar mărunt și abuziv jargon de mitoc/mahala). Sau poate este e-ul cromatizat și indecis, scris la mijlocul veacului 19 cu stângacea brevă, însă pierdut pe parcursuri, adică este pre-ă-ul care trebuie și s-ar cuveni, ori e dintotdeauna un ă trădat, adică epurat și generalizat abuziv drept e. De-altminteri, dacă tot am pomenit de mitoc, să vedem că și-acolo, din/prin inocentul metoc ajungându-se la peiorativul și jignitorul mitocan, avem de-a face cu o oscilație și confuzie apoi transformare a lui e în i. Simplism tehnic, complex psihomentalitar.
Fiindcă tot am zis (inclusiv data trecută) că acustica pronunțiilor și-a receptărilor auriculare subsumează procese psihologice egal specifice și identitare (treaba ar fi de demnitatea cercetărilor de psiholingvistică și psihosemantică avansată, nu școlărească), ar trebui plecat și de la fleacuri precum acela că până nu demult vorbirea sau discursul în limba română deținea pe îîî și pe ăăă (cu-o variantă confuză ori între ambele foneme) ca formă de dilatare temporală și relaxantă a discursului, de expir prelung ori suspensie (egal mentală și comunicațională), de retorism mascant (ascunzând lipsa ideii, pierderea șirului, lapsusul), de semn-semnal (sugerând că precis revii sau continui și că nu-ți dorești întreruperea ta de către auditor sau preopinent). Inhibați, speriați, grijulii și cu irepresibilă spaimă față de eroare, intruzie ori răstălmăcire din partea receptorului, până acum 3 decenii toți locutorii români am profitat la maximum de îîî-ul sau ăăăăă-ul ca formă de cerut îndurare, de marcat punctul punctual sau punctele-puncte suspensive, ca și virgulele de neștiință, reflecție sau autocenzură. Dacă suspensia de (ne)gândire îîî a devenit ironizată pedagogic, ca fiind infantilă sau peizană, ăăă părea și risca să treacă drept ceva mai pardonabilă și aproape cultă. E drept, la unii seniori dovedind nu numai lentoarea pardonabilă ci și senilizarea firească însă jenantă.
În ultimul sfert de veac am început și noi să fim mai fluenți și volubili, am reușit să ne dezbărăm mulți de îîîîî, încă unii (mulți/puțini) mai abuzând de lălăiala lui ăăăăă. Dar ce ne vom face în viitorul apropiat și-n cel cu bătaie lungă? Dacă ă-ul unic deja a surclasat și limitat e-ul, iar pe î l-a eradicat de-a dreptul, oare vom admite să pierdem cu totul și propria, istorica și neaoșa ă-ă-ială? Nimeni nu va vedea în asta încă o pagubă, o afectare de patrimoniu imaterial, o fragilizare a psihocomunicării? Cu ce ne vom acoperi și scuza „actul ratat” psihanalitic, petit-mal-ul uitării subite de cuvinte/idei/subiect/gânduri, scormonirea printre circumvoluțiuni după vorbele potrivite, evitarea enervării, incorectitudinii sau invectivei, retorica pauzei de reflecție, lipsa replicii prompte, bâlba, autismul de-o clipă sau senilizarea cronică? Înțelegeți că fără ăăăăă... riscăm nu doar să devenim neromâni, ci și să nu mai fim oameni (adică în normalitatea/integralitatea slăbiciunilor omenești)? Pe de-altă parte, tocmai zisesem mai sus: „ne place ă-ul: micul hedonism al rămânerii cu gura căscată”. Dacă abandonăm și această minigrimasă ridicolă și lubrică, ne amputăm și această minusculă formă de-a ne face de râs, suferim într-ale comicului, ne frustrăm la capitolul umor spontan și involuntar. Vă convine?...
E drept că această expunere de hedonism și de compensație a inhibiției comunicaționale nu se face așa de subtil cum o fac de pildă franțujii. Acești ultra-hedoniști prin definiție, erotomani prin excelență, nu-s sănătoși la cap dacă nu-și prelungesc orice vers cântat cu câte-un ăăăăă lung cât ziua postului negru. O fi provenind terminația excesivă cu ă de la un grai sudic (desigur, mediteraneenii-s musai constant excitați). Dar vedeți ce șmecheri, ca națiune-ntreagă, căci l-au băgat pe ă să termine orice hemistih sau cel puțin vers integral în absolut toate cântările lor și-ale patriilor acoliților francofoni? De ce credeți că, la modul lubric și inconștient, românimea s-a îndrăgostit și îndrăgostită rămâne, dă peste 2ă veacuri, dă franțuzisme? Da, râdeți ori pufniți ca snobii, dar da, chiar așa: „de drag (sau dependență) de ă”, acesta e răspunsul corect. Căci n-am avut susnumitul curaj al francilor, să băgăm ăăă în chip artistic, muzical și dansant, lăsându-ni-l spre exagerare doar sub forma bâlbei ambigue, în multe cazuri rușinoase. Excesul de precauție, pudoarea ipocrită, iată prin ce ne-am favorizat lașitățile.
Habar n-avem dacă u-ul care termina multe cuvinte românești în secolul 19 chiar se și pronunța (nefiind deloc vorba de-un defectiv/apocopat articol hotărât „ul”), nici dacă, în cazul declinărilor, articolul chiar se pronunța cu „l” la final ori hălăduia-n vorbire ca atare, doar cu-n autosuficient u. Pare-se că după începutul secolului 20 s-a generalizat și totodată variat articularea substantivelor comune, la numele proprii terminația, de la simplul u, ajungând iu.
Numele Prisăcaru (provenind de la Prisăcar) este poate articulat natural drept Prisăcaru („defectiv de l” fiind doar pentru grămătici), deoarece chiar și fără „l” îl indică suficient pe omul sau strămoșii care dețineau sau întrețineau prisăci/stupine, cultivând albine. Dar când cineva se prezintă drept Prisacariu (fără „ă”), aici e vorba de evitarea vocalei ă sau reducerea ei la a, e vorba de pierderea, negarea sau anularea căciulei/caracter ortografic (și pronunțiativ) specific românesc. Mai mult: dacă omului „nu-i ajunge” terminația „u” (genitivul „ul”, fie el ciungit/defectiv/apocopat), ci i-a adăugat/insertat un „i”, anulând articularea prezumptiv genitivală/originară, iar apoi nicidecum nu face din finalul „riu” o singură silabă (consoană+diftong), ci produce/obține o accentuare, independentizare și silabizare (i-u, acustic: ii-ú, pronunțat drept rii-ú), aceste două acțiuni nu înseamnă prelungirea, îmbogățirea numelui cu încă o silabă? Și, dincolo de aspectul cantitativ (fizic și temporal), nu e aici și un proces psihic (deci psiholingvistic) trădând tendința parvenirii/expandării de sine (la orice nivel), obținând, egal fizicalist și imaterial, exact senzația psihică a augmentării identității, augmentării eului?
Asupra detaliului-mobil sau motivație psihologică merită insistat. Redundant, o fac cu-n alt exemplu. Ciubotar (denumind insul care fie făcea ciubote, fie descindea din strămoș cizmar/pantofar, teoretic însă ajuns defectiv de sufix) și Ciubotaru („lipsit” de terminația l a articulării), se amplifică în Ciubotariu. Accentul nu mai rămâne (logic) pe penultima silabă (ta), ci avansează pe ultima din ultimele 3 litere/foneme/sunete (riu) ce împreună fac o singură silabă. Pentru ca spre finele secolului 20 și la începutul celui actual, diftongul final să se despartă, i-ul devenind lung, u-ul accentuându-se, făcându-se 2 silabe (rii-ú). Semivocala i devine vocală lungă, dublă, ascuțită și accentuată, ultimul fonem vocalic, u, acționând ca o clausulă sau „punct” lungit. Astfel numele în sine se lungește, mai câștigă o silabă lungă, accentul avansează pe i-ul lung și ascendent, întreaga operație psihomentală declanșând în subconștientul omenesc senzația de îmbogățire, de rezonanță augmentată, de prestigiu sporit (care pre limba veche și moralicească se cheamă împăunare).
Dacă aviditatea n-ar fi o caracteristică a existării individuale și sociale actuală pe toate palierele, în toate ungherele imaginii de sine și a compulsiunii de-a ne maximiza personalitatea, poate că interpretarea psiholingvistică de mai sus n-ar fi de luat serios în seamă. Cum e congeneră și consubstanțială cu tot restul vieții afective, ba chiar e tendință tipică „spiritului vremii” la nivel mini- și macro-social, precis e vorba de cazul sugerat. La fleacul prelungirii numelui de familie prin plurisilabizare, a se vedea și soarta prenumelui, altădată unic. (E drept că și-n trecut exista un prenume secund, dat/primit la botez, însă acela nu prea devenea oficializat și-n acte, rămânând privat/intrafamilial, deci discret). Așazisul „nume mic” se înmulțește numeric în România contemporană după modelul spaniol (pluralizat cât tot neamul). Obsesia părinților de-a-și vedea copiii mai fericiți/parveniți/bogați decât ei înșiși se proiectează și se marchează deja anterior nașterii, prin alegerea și denumirea pruncului cu minimum două (de ce nu chiar 3-4) nume proprii. Transmițând progeniturii gena psihomentală a parvenirii sau demonul abisal al acumulării, oare nu riscăm ca respectiva să devină și mai nesătulă, mai disperată și mai coruptibilă decât noi? -
