De data asta (a 3a!) [*], toată apologia făcută unui biet animal domestic (porcul), unei profesii ignorate și disprețuite (porcăritul), ba chiar unei culturi specific autohtone (porcănimea + porcărirea), își atinge propriul climax, apogeu, finiș. (Vorb-aceea: o fi pătratu pătrat, da niș cu cubu nu ne facem dă râs.) Însă cât de la cub, 3D sau 3G se ridică pledoaria de față... vedea-veți toți au ba, judece-mă „colegii de la academie”. (Ah ce profundă și deja eternă sintagmă, aparținând d-nei tov Elena C. zisă Leana lu Nicu, despre care va trebui cândva să vorbim serios. Căci la o mai atentă reconsiderare s-ar putea adeveri că oricât om fi fost noi de îndreptățiți s-o detestăm pentru rolul de Nambăr 2 în Stat, totuși posibil e să fi fost și un pic exagerați, alias porci sau măgari, cu privire la dânsa. Oare dac-am fi lăsat-o să trăiască, precum pe madam Paukăr, la ora asta uitându-se la noi pe ferestruța vreunei garsoniere de demisol/ajutor social și văzând vag sau cețos cât de fain și bine-o ducem și ce preafericiți capitaliști suntem, oare nu ne ședea mai gigea-gigea, oare nu emana țara asta un amiros de altă mâncare de pește prăjit? Întreb promițând să revin asupra temei ăsteia altădată, cu bunăvoința răbdării și intervenției unora dintre dvs. Căci articolul respectiv e gata demult, așteptând/avansând în coada coridoarelor de lectură/cenzură/evaluări/corecturi avizate.)
Așadar: „climax, apogeu, finiș”. Lucru care se urnește aici/acum într-un stil clasic, și-anume cu un rapel la clasici. Cu exactitate invocându-l și rezumând taman pe dl. învățător, popă răspopit și scriitor folcloric de geniu, Ion Creangă. Și tot cu o oarecare precizie voi proceda didactico-filologic, repovestind/retălmăcind una dintre poveștile cu care respectivul bard prozaic și premodern încânta inimile și se făcea de râs printre emancipații junimiști moldavi, pe numele ei (zis și scris) Povestea porcului.
Acuma, drept este (partea I: introducere în context) că acești junimiști erau un pic paraleli cu confratele și șeful lor oficial, boier Vasile van (pe-alemănește, pe vieneză von, pe franțuzește de, pe itală da, pe greco-turcă sîn, pe românește alu’ sau mai bine fără nimica) Alecsandri. Acela care crezuse-n geniul românesc încă de tânăr și foarte tânăr („de mic copil” ar fi exagerat spus), atât doar că-l luase drept bolovan brut, necizelat, băgându-și întrânsul propria-i motocoasă, drujbă, flex ori dăltiță, pe-atunci-zisă pănuță. La concret: reeditând, corijâng, inventând și caligrafiind din capul propriu varii versuri vacant-similare ori calofile, peste ori printre ce va fi fost exprimare sinceră și frustă proprie oralității naturalist-autentice a țăranilor. Cu alte cuvinte, Alecsandri și alți câțiva confrați mofturoși credeau că geniul din toporul rural musai are nevoie de sprijinul intervenționist al gulerelor scrobite și-al cravatelor cu nod de Paris. Spre deosebire, mai sugerasem, junimiștii un pic mai juni vedeau geniul și exact cum și acolo unde se brodise; drept pentru care-l și încurajaseră pe moș Ion Creangă să scrie cum vorbea, să nu se rușineze de spontaneitatea vulgo-peizană, deci să-și aștearnă pe hârtie inclusiv porcăriile. Așa se face că Creangă e unanim cunoscut (chit că puțin, totuși bine întipărit în minte), neexistând românaș/româncuță să nu știe de povestea aia grosolană la care vă gândiți absolut toți în păr, totuși națiunea amintindu-și și de primele povești povestite și/sau citite în școala primară, apoi chiar confundând cele mai populare narațiuni pentru copii crezând că vor fi fost toate scrise sau lansate, oarecum proprii, de Creangă. Drept fiind și că, pe-altă parte, Creangă chiar era veritabilă Creangă de Aur (vorba Lovinescului nr. 2 sau 3, ezotericul care i-a și închinat o carte fix cu-acel titlu). În rest, de umblat creanga prin vorbirea și rostirea românească l-a caracterizat și pe marele Eminescu, pân-acolo c-a debitat și notat și el rime porno, făcându-se certat postum de toți netoții. Dar să revenim.
Context înseamnă atât în ce împrejurări, atmosferă mentală și mediu social s-a lansat și pus pe scris povestitorul Creangă după jumatea secolului românesc aflat la nr. 19, după cum context e și de ce veni tocmai acu (sau doar propun eu) a ne gândi la o poveste infantilă veche și dedemult, numită Povestea porcului. Cu-atât mai mult cu cât, de fapt, titlul ei e doar unul căutat, suprinzător și comercial, iar povestirea face un racursi sau salt temporal, expunând un subiect ori motiv narativ secundar ca și cum ar avea rol principal, debutând așadar mai degrabă retoric și stratagemic, șocant, pentru a evolua în timp înspre adevăr, acolo unde narațiunea se diluează și „decade” în logic, coerent și comun. Concret, începe prin a ilustra un cuplu disperat de bătrânețe și lipsă de preocupare respectiv urmași, care adoptă un purceluș amărât și-l tratează ca pe propriul produs biogenetic. Abia ulterior aflând că, de fapt, porcul era un Făt-Frumos blestemat, metamorfozat temporar, urmând să redevină un prinț frumos și bogat doar atâta timp cât oamenii acceptă să trăiască în visul feeric și nu în cotidianul prozaic. Așadar, în derularea poveștii fantastice totul devine, încet, perfect logic și coerent... dar totodată și narațiunea călcând pe pașii tuturor povestirilor sau basmelor de pe lume, avansând treptat dinspre iluzoriu și fantezist înspre realul știut tuturor, înspre cotidianul deconspirat.
Cum se vede deja, nu copiez și reproduc povestea (în onlainul de azi orice se poate afla, berechet, așadar căutați orice sursă, credibilă/incredibilă, pentru vreo versiune de text pretinzând că reprezintă originalul creangăș). Ce totuși ne învață ea este că porcul (exact ca-n multe alte legende cerșetorul, sărăntocul, vagabondul, Bestia care înfioară egal milostiv și erotic o cosânzeană frumoasă ca bucățicile rupte din rai) aduce cu sinele lui modest noroace barosane, e comoară ascunsă, se va adeveri eroul eroilor și va răsplăti regește pe cine-i poartă la o adică de grijă. Așadar: visul absolut tuturor supracompensațiilor incredibile în schimbul dramului unei gingășii sau compasiuni momentane ori sezoniere. Sens în care geniul poporului de tip Creangă ar fi putut nimeri să numească, așa cum face tot restul lumii, o broască drept metamorfoza de moment pentru Prinț, Făt Frumos, Fiu de Rege sau Împărat; sau chiar Bestia (tot motiv internațional), care să reprezinte sau să fie readusă la realul prințului tânăr, preafrumos și putred de bogat de către apropierea și dragostea unei cosânzene. Dar nu, românul și-a preferat cu tandră empatie porcul său cel egal întru ființă și de toate zilele, iar Creangă e primul care-l și pune-n primplanul feeric, miraculos, mirobolant. Nici broască râioasă, nici fiară înfiorătoare (ca mai toți alții), de-ajuns fiind cruda ambiguitate maniheistă și bogomilă care i se acordase dintotdeauna porcului (calm + căpos, dulce + puturos, util + jegos, bonom + mocirlos), pentru a fi introdus în miracolul de-a fi și-a nu fi, de-a avea un aspect și destin în paralel cu un cu totul altul, cel virtual, de excelențe, pozitivități, dezirabilități și onorabilități maximale. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
