Dacă urmărim interviurile cadrelor de partid (nu contează care sunt acestea – rezultatele converg într-un unic sens, tulbure) din Ministerul Educației, s-ar zice că o ducem mai bine ca niciodată. S-au mai construit câteva corpuri sanitare, deși numărul de toalete insalubre din curțile școlilor este la fel ca anul trecut (poate unii cititori își mai aduc aminte de copilul de 3 ani care s-a înecat într-o fosă septică școlară în 2019, deși ne îndoim: în ciuda scandalului de dimensiuni naționale, nimeni nu a fost găsit responsabil nici atunci), s-au mai comasat câteva școli pentru că nu se nasc suficienți copii în multe localități din mediul rural în așa măsură încât să se asigure existența unei unități de învățământ pe o rază de câțiva kilometri, s-a început reabilitarea unor școli în această vară, fără să mai conteze că sunt alte unități școlare unde procesul de reabilitare nu s-a încheiat nici după patru-cinci ani (școlile în curs de reabilitare își desfășoară activitatea în multiple centre, dispersate ici-colo, eventual ale unor privați, statul plătind chirii lunare timp de câțiva ani egale cu costul construirii unei noi școli), deși aveau termen de finalizare în 2020 sau 2021, s-au mai înghesuit câteva creșe într-o grădiniță, în general, se întâmplă ceea ce deja știm din practică. Nu are loc ceea ce ne-am dori cu toții, deși bănuiesc că acest impersonal ,,toți” este o exagerare retorică, interesul comun fiind un concept diluat în România. Unii nu-și doresc îmbunătățirea sistemului de învățământ, iar acei unii sunt cocoțați peste școală, direct în departamentele ministeriale.
Recenta idee, susținută de prefectul municipiului București, de a aplica teste antidrog în orice unitate de învățământ vine ca urmare a unor nereguli care erodează de mult timp credibilitatea autorităților române. Se știe de consumul de droguri ușoare (și nu numai) în colegiile naționale și liceele tehnologice și profesionale de ani buni. Parcurile din apropierea liceelor capitalei sunt înțesate la ore matinale sau seara de tineri care ascultă muzică, vorbesc, râd, se distrează și… fumeaza iarbă, cum se spune într-un argou devenit deja limba oficială. Poliția vine, îi verifică, îi duce pe câțiva, cei mai agresivi și scandalagii, la Spitalul ,,Alexandru Obregia” și apoi li se dă drumul, fără verificări suplimentare concludente. Tinerii nu comercializează, ci doar consumă, ceea ce nu se pedepsește prin lege. În aceasta constă siguranța oferită părinților cu elevi de Ministerul de Interne. Testarea antidrog este o jalnică fumigenă în prag de an electoral: presupunând că ar avea loc testarea (în ce condiții și aplicată căror elevi?, testăm și elevii de clasa a V-a sau de la învățământul primar?), adolescenții se pot abține câteva săptămâni de la consumul de droguri până când trece perioada de verificare agitată și heirupismul de lumea a treia. Presupunem că nu vom începe să aplicăm filtre antidrog în fiecare săptămână în toate școlile din România. Ar fi o babilonie care ar depăși-o pe cea a testelor Covid de acum câțiva ani. În plus, suspiciunea de vinovăție, deja dovedită de autoritățile statului în raport cu tinerii minori, se leagă de un sentiment de culpabilitate nerecunoscută: dacă avem cunoștință de răspândirea consumului de substanțe psihoactive – drept dovadă, știm unde și când elevii fumează în cursul zilei –, de ce nu s-au luat măsuri până acum? De ce nu s-a procedat din timp la eliminarea problemei? Pentru că mijloacele și voința lipsesc până și în acest moment, dincolo de perdeaua de fum a politicianului care o face pe gospodarul aferat în declarații de presă.
De la simulacrul politicianist, care cauzează doar nesiguranță civică și instabilitate socială, la politizarea vieții școlare nu este decât un pas. ,,Un raport al Ministerului Educației din 2022, constată faptul că toate funcțiile de conducere din inspectoratele școlare și casele corpului didactic sunt ocupate politic, prin detașare. Ministerul a refuzat de doi ani să organizeze concursuri, așa cum îi cere legea. Peste 1.700 de directori de școli sunt puși tot politic”.[1] În realitate, nu avem nevoie de conduceri politizate în școli. Avem deja reprezentanți ai Consiliului Local și unul al primarului (sau primarul însuși) în Consiliul de Administrație al școlilor din România prin legea educației în vigoare. Se face suficientă administrație școlară sub protecție politică și în aceste condiții. Însă, din când în când, câte un cumnat, o verișoară, o amantă, un nepot și o nepoată își doresc să dețină și dânșii o funcție de conducere undeva, să fie mai bine plătiți, să mai câștige și ceva pe lângă, știm noi ce, iar dacă lucrează în sistemul educațional, noi, politicienii rude sau prieteni de familie, îi ajutăm cu o sinecură aici, cu un post de decizie acolo, după remunerație și buget. Al statului, desigur. Nu putem accepta politizarea ca un concept funcțional în acest sens: nepotismul este mai intens decât calitatea de membru de partid politic în inspectorate și agenții guvernamentale, unde nu se aplică politici de stat, ci se diseminează ordine, proceduri și se redactează rapoarte administrative soporifice. În continuare, deși se încearcă trecerea inspectoratelor sub controlul ARACIP (Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar), inspectoratele nu dispar, nu se desființează complet, ceea ce uriașa lor ineficiență ar indica de decenii la rând. Profesionalizarea prin examen a postului de inspector școlar ar fi ceva care ar curăța numai parțial grajdurile lui Augias întrucât examenele trucate sau cu subiecte aberante la angajare sunt la ordinea zilei în administrația statului român. Ce sens are să punem lupii paznici la oi? Probabil acela de a ne autodistruge ca stat. Politicile guvernului se aplică în școli fără crâcnire, dacă politicile există. E adevărat că implementarea lor este deficitară managerial, dar ceva prost gândit din start se anulează prin defectuoasa sa punere în execuție, de multe ori neintenționat.
Discuția despre descentralizare și buget propriu al școlii apare ca subiect de conversație pasageră în presă an de an, fără nici o consecință optimistă pe termen mediu și lung. În primul rând, școala de stat nu poate lucra fără procedurile și metodologiile impuse de Ministerul Educației și măsurate în practică de inspectorate. Sistemul de învățământ public uniformează prin definiție, altfel nu se poate realiza echitatea și nu se respectă dreptul la educația de calitate, garantate de stat. Descentralizarea (națională, județeană, regională, locală?) este un deziderat lejer de transformat în realitate în școlile private. Numărul de proceduri și metodologii este mare la stat, dar nicidecum complet. Școlile își scriu propriul set de proceduri interne, ceea ce înseamnă că acestea se cumpără de la o firmă cu competențe juridice sau se împrumută și se readaptează din alte școli, unde au fost elaborate inițial de cineva specializat. Profesorii nu sunt juriști și nu cunosc legile pe dinafară. Inspectorii scriu, în principiu, proceduri și metodologii, ceea ce unii din ei, cei mai buni, extrem de puțini, deja fac, dar, desigur, aceștia sunt în genere cei selectați și puși în funcții pe criterii netransparente, deci nici vorbă de regulamente și proceduri unitare, complete, logice și ușor de înțeles. Procedurile și metodologiile din școala românească au în medie 20-30 de pagini, sunt scrise încâlcit, greoi, acoperite cu multiple trimiteri la OMETS-uri, OME-uri și OM-uri, HG-uri și OUG-uri care se întind cronologic până în anul 2000, de când ministerele și-au schimbat de câteva ori denumirea, consituind o adevărată pânză de păianjen stufoasă, o piatră de moară pe capul directorilor, profesorilor și administratorilor din școli. În al doilea rând, descentralizarea financiară a școlilor este o glumă fără haz în condițiile date. Bugetul școlii trece spre avizare pe la primărie spre aprobarea Consiliului Local, care deseori taie din el fără comentarii și explicații suplimentare, oferite, cum ar trebui (în epoca digitalizării luăm decizii cu impact, emise pe gură la telefon), în scris școlilor. Bugetele locale sunt mici și vorbim, totuși, de alte priorități decât școlile, cum ar fi îmbogățirea unor firme căpușă. Fondul de igienizare și reparație nu depinde de decizia școlii, ci de bunul plac al consilierilor locali, oameni politici prin definiție. Directorii resimt fiori pe șira spinării când primăria vine în forță cu un plan de reabilitări, chiar dacă școala necesită modificări urgente la componenta patrimoniu de stat. Noi ne chinuim cu facturi restante la utilități de la o lună la alta, pentru care primăria nu alocă la timp banii necesari de căldură, lumină și apă curentă. Conducerii școlii îi este, pe bună dreptate, teamă că reabilitarea va dura ani de zile, cum se întâmplă, afectând numărul de elevi, calitatea educației și prestigiul școlii. Relocarea este o soluție periculoasă la care recurg de nevoie autoritățile publice. Costurile de reabilitare a școlilor nu fac obiectul de cercetare al altor autorități ale statului român, cu toate că în acest mod se scurg resursele contribuabilului în tot felul de buzunare (de politicieni) și ne plângem apoi cu ipocrizie de bugete locale scăzute sau inconsistente. De ce să plătești corect taxe și impozite când statul își bate joc de banul public, umflând devizele unor particulari prinși în marele lanț trofic al parteneriatului stat-privat? De ce îi facem din banii noștri milionari pe unii care ne umilesc și ne jignesc în față? Descentralizarea școlilor nu are nici o noimă în circumstanțele date. Directorii nu pot atrage sponsori suficienți pentru nevoile de dezvoltare ale școlii câtă vreme mediul privat este pauper în multe circumscripții școlare și comunități locale. Vorbim, până la urmă, de al doilea cel mai sărac stat din Uniunea Europeană. Eficientizarea și deparazitarea de corupție a instituțiilor centrale de stat este începutul dorit (de către cine?) al funcționării de calitate a școlilor din România. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
