Pe 20 ianuarie 2023, se împlinesc 50 de ani de când profesorul universitar, cercetătorul chimist, scriitorul, deținutul politic Alexandru Mironescu, membru fondator și emblematic al Rugului Aprins, a plecat din această lume.
Neșansa multora dintre personalitățile Rugului Aprins a fost aceea că au revenit, treptat, în memoria publică abia după 1989, preponderent, la peste un deceniu distanță chiar de căderea regimului comunist. Și, bineînțeles, modalitatea prin care au fost evocate, redescoperite, promovate majoritatea acestor personalități, a fost în general neprofesionistă. Profesorul Alexandru Mironescu (1903-1973) a început a fi publicat în anii ’90, dar abia în ultimii zece ani se vorbește din ce în ce mai entuziast despre această personalitate emblematică a Rugului Aprins, există studii, ba chiar teze de doctorat care îi analizează opera etc. În bună măsura, editarea Jurnalului său a jucat un rol determinant.
...Primul volum „Admirabila tăcere. Jurnal (2 iulie 1967-29 septembrie 1968)”, apărut la Editura Eikon (2014), l-a propulsat în atenția publică, mai ales prin asemănarea izbitoare cu „Jurnalul fericii” al lui N. Steinhardt. Aceeași efervescență intelectuală, același stil bogat în lecturi și trimiteri culturale de toate culorile, aceeași credință creștin-ortodoxă nonconformistă. Cei doi aveau o relație de prietenie, de altfel, iar N. Steinhardt îi scrie lui Virgil Ierunca imediat după moartea lui Al. Mironescu: „A fost unul din cei mai curați oameni din câți am cunoscut. Și un creștin cum rar întâlnim: nebigot, nehabotnic, nefățarnic; drept și îngăduitor.”
Precum alți membri ai Rugului Aprins (Paul Sterian, Mircea Vulcănescu ori Pr. Benedict Ghiuș), profesorul Alexandru Mironescu a ajuns la rândul său în Franța, pentru a obține un doctorat în chimie-fizică. Este una dintre personalitățile Rugului Aprins a cărei operă este constant impregnată de cultura occidentală, de nuanță franceză, în special. Ajuns la Paris în anul 1926, Al. Mironescu își va susține teza de doctorat la Sorbona în anul 1929.
Mă voi opri mai jos asupra scrisorilor pariziene ale acestuia, publicate parțial chiar de autor într-un volum apărut postum, Valea lui Ioasaf (Editura Eminescu, 2001), carte pe nedrept ignorată de peste două decenii. Fiindcă aceste scrieri sunt, peste timp, o mină de aur pentru cercetătorii Rugului Aprins, dar și pentru cultura română, în general. Iată ce scria tânărul de numai 23 de ani Alexandru Mironescu în luna mai a anului 1926:
„Dragi părinți, ...V-am scris că maestrul meu aprecia perioada încercărilor preliminare, cu mine, la vreo șase luni, înainte de a intra în subiectul tezei. Dar, iată că după două luni și jumătate, m-a anunțat că vom intra în temă. Sunt fericit și nu speram un asemenea eveniment pentru că știam că decizia se ia greu și numai după certitudinea că aspirantul nu-i încurcă, ci oferă serioase garanții că poate duce lucrul până la capăt, până la bun sfârșit. El a urmărit de-aproape lucrările acestea preliminare și a observat că mă descurc mai bine decât își închipuia. Atunci, mi-a propus să studiez o metodă dificilă și încurcată care ar trebui să ducă la materia primă necesară lucrării mele de doctorat. Sunt emoționat ca în preziua unei mari bătălii [...] Vă aduc la cunoștință că finalitatea lucrărilor mele pare să ducă la neașteptate rezultate. Profesorul m-a felicitat, cu un aer aproape surprins. Azi mi-a spus că perfecționările aduse de mine metodei i-ar putea conferi un caracter industrial, deși firește scopul principal este de natură științifică“ (p. 183).
Trebuie precizat că teza de doctorat a tânărului Alexandru Mironescu, susținută la Facultatea de Științe, Universitatea Sorbona, în 1929, are acest nume întortocheat și ciudat pentru necunoscători (precum subsemnatul): „Sur l’action des organomagnésiens sur le furfurol et l’éther pyromucique”. Într-adevăr, peste doar câțiva ani, cercetările profesorului Mironescu în domeniul hidrocarburilor urmau să-l conducă la invenții omologate în mai multe țări occidentale.
Și mai departe:
„(Paris 1927) Scumpi părinți, nu prea v-am scris din pricina înfriguratelor mele preocupări de laborator... Sunt din ce în ce mai absorbit de lucrările de laborator și de lucrările colegilor mei de doctorat. E un sentiment foarte plăcut când treci de la diletantism la lucrul profund. Apoi, vezi tu, dacă ești poet, poți totdeauna rămâne cu îndoiala dacă sunt bune poeziile, afară de cazul că ești poet prost, și atunci nu ai îndoieli (compensații naturale!), ci ești sigur de... geniul tău (oare așa o fi?). Filosof, romancier, rămâi sub semnul întrebării. Aici, în laborator, treaba asta e altfel. Obții ceva sau nu obții nimic; controlul e sigur. Apoi, mă mai impresionează ceva. În laboratoarele noastre e o liniște perfectă, mormântală chiar. E un soi de Sahară. Aici, laboratorul, laboratoarele sunt adevărate uzine. Aparate, mișcare, discuții, Profesorul în mijlocul ucenicilor, e un spectacol admirabil. Și să nu crezi că materialmente sunt mai bine înzestrate decât ale noastre! Nu, dar aici oamenii au idei. Mă gândesc uneori cu un soi de spaimă la reîntoarcerea în liniștea prostească a facultăților noastre! Așa s-a întâmplat și cu profesorii noștri, cu cei mai mulți, odată reîntorși la staul, din străinătate, s-au... liniștit.“ (p. 196-197).
Desigur, măcar antropologic vorbind, viața universitară și cercetarea sunt mult diferite după aproape o sută de ani, inclusiv în România. Mironescu însuși a performat uimitor în cei câțiva ani de libertate dinaintea nopții comuniste: a fost autorul unor cercetări și invenții recunoscute și înregistrate în Europa interbelică, s-a apropiat de filosofia științei, apoi de filosofia religiei, de căutarea mistică creștină, a fost una dintre personalitățile eminente ale unei mișcări cultural-spirituale, Rugul Aprins, unicat în ortodoxie...
...În anul 2019 apărea volumul al doilea din „Admirabila tăcere. Jurnal (1968 - 1969)”, așadar continuarea, publicată de această dată la Editura Humanitas. Iar anul acesta, cu ocazia semicentenarului, va apărea, tot la Humanitas, volumul trei, ultimul, din Jurnal (1 ianuarie 1970 - 7 noiembrie 1972), care se încheie cu aproximativ două luni înaintea morții autorului. Este, se pare, și ultima sa scriere, ultima scripta.
Jurnalul lui Al. Mironescu, foarte apreciat în anii din urmă, este totodată, susțin, și un fel de testament, întrucât în paginile sale întâlnim redundant toate temele dragi scriitorului și filosofului Alexandru Mironescu. Voi exemplifica mai jos prin câteva fragmente din volumul ultim al Jurnalului, încă inedite, deocamdată. Arătam mai sus entuziasmul tânărului Al. Mironescu, aflat pentru câțiva ani la studiile doctorale pariziene, și dedicația sa pentru marea cultură europeană. Peste ani, acele rânduri de tinerețe se dovedesc vizionare. Iată ce mai notează scriitorul, întâi, într-o scrisoare pariziană către părinți, trimisă la finalul anilor ’20:
„Mă cuprinde multă melancolie la gândul că se apropie clipa despărțirii de Paris, căruia, hotărât, îi datorez toată formația mea. Aici, [în] spiritul meu, s-a ales lumina de întuneric. Nu știu câte surâsuri voi stârni, dar de acum înainte un mediu european îmi este indispensabil.” (Valea lui Iosafat, p. 226)
și apoi în volumul ultim (3), în curs de apariție, al Jurnalului:
„29.X.1971 Dorința mea de a fi un cetățean european a fost o dorință vie a tinereții mele. Nu s-a realizat atât de repede cum îmi închipuiam și visam, dar niciodată nu m-am îndoit de ceea ce am simțit a fi sensul inexorabil al istoriei. Firește, îmi dau [seama] azi mai bine decât acum patruzeci și mai bine de ani cât e de complexă ecuația desfășurării istoriei, dar am certitudinea – omenește vorbind – că Statele Unite ale Europei vor fi o realitate într-un viitor apropiat.”
Chiar dacă acest concept și proiect al Statelor Unite ale Europei este discutabil și încă disputat, Uniunea Europeană este o realitate astăzi, iar Al. Mironescu dovedește, din nou, o incredibilă capacitate de a anticipa viitorul. Dialogul acesta între scrierile de tinerețe și cele de la maturitate fascinează, mai ales prin coerență și efervescență creatoare.
Pe de altă parte, aceeași dragoste pentru Franța nu-l împiedică pe profesor să fie adesea critic:
„(7. VI. 1970) Fără să fiu om politic și fără să trăiesc într-o lume bine informată, mi-am dat seama, în lumina unor criterii spirituale, cu toată claritatea, de marile greșeli comise în anii din urmă de generalul de Gaulle, ceea ce azi e limpede și pentru cei care îl susțineau și-l admirau.”
Și continuă, dovedindu-se sincer interesat de arhitectura și de cultura memoriei, anticipând parcă o nouă vârstă a istoriografiei occidentale:
„David Rousset, într-o scrisoare publicată în Le Monde, face o propunere extrem de interesantă și utilă, anume înființarea la Sorbona a unei catedre: literatura concentraționară, adică asupra literaturii în legătură cu lagărele și închisorile, scrisă ca să zic așa, pe viu, chiar de cei care au suferit. E un mare și important capitol.”
Câte oare din aceste atât de necesare catedre au existat și mai există oare în Occident și în învățământul românesc de astăzi??...
În aceeași ordine de idei, memoria închisorilor în care el însuși a pătimit, căci a fost închis în lotul Rugului Aprins, între anii 1958 și 1963, revine ca mărturie personală:
„(3.VI.1971) [Pe] toți oamenii care au suferit persecuții și închisoare îi înțeleg foarte bine și compătimesc cu ei și doresc să-și aducă aminte toată viața lor, să spună și altora, și copiilor, și nepoților lor, cât este de cumplită viața în asemenea condiții, iar cei care din vreo iluzie, din vreun idealism naiv sau din alte pricini au ajutat la biruința și instaurarea comunismului în lume și pe spinarea altora sau au ajutat la distrugerea altora, să meargă să-și mărturisească păcatele și să ceară iertare de la Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturor!”
Dedicat cu toată ființa cunoașterii deopotrivă științifice, filosofice și mistice – pe care nu le consideră, decât parțial, în contradicție –, profesorul Al. Mironescu face adesea și mărturii tulburătoare. Pentru un om cu înalte studii de chimie și de filosofie, aceste mărturii devin cu atât mai interesante: Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
