Reforme eșuate, reforme simulate
Am citit recent articolul colegului Mihai Damian, prezentat de Contributors ca fiind ”conferențiar la Facultatea de Matematică din Strasbourg”, articol ce are un titlu aproape identic cu cel al textului de față, cu excepția negației ”NU” înaintea verbului ”trebuie”.
Inițial am avut impulsul de a mă înscrie între numeroșii comentatori ai contribuției domnului Damian, apoi mi-am dat seama că ar fi destul de multe lucruri de spus, ca reacție atât la punctele de vedere susținute în text cât și la opiniile comentatorilor. Am ales așadar varianta unei colaborări autonome. În fapt, în ce mă privește, miza este mult mai mare decât cea a unui ”detaliu” despre gestionarea evaluărilor pentru a modela traseul educațional al elevilor și studenților. Miza este, din punctul meu de vedere, coerența măsurilor de adoptat pentru a scoate învățământul românesc din degringolada în care se află – pe care, atenție!, mai nimeni nu o contestă – și, mai ales, sprijinul de care astfel de măsuri s-ar putea bucura în opinia publică.
Am fost dintre cei care s-au declarat indignați de opțiunea domnului ministru Cîmpeanu de a pune în dezbatere publică proiectele de Legi ale învățământului într-un interval foarte scurt, în cea mai nefavorabilă perioadă a anului.
Au fost, desigur, și multe alte voci, mai mult sau mai puțin sau deloc interesate, care au replicat că s-au purtat suficiente dezbateri și că e vremea să ”trecem la fapte”. De fapt, o dezbatere autentică asupra învățământului NU s-a purtat în România postdecembristă NICIODATĂ. Iar acum, simulacrul de consultare a dus opacitatea decidenților față de ce cred beneficiarii și prestatorii educației la cote fără precedent.
Încerc să prezint, în maniera sistematică a colegului meu matematician, datele contextuale fundamentale:
- Actualele inițiative s-au proclamat din start ca fiind ”reformatoare”, menite să impulsioneze prestația învățământului românesc.
- Inițiativele ”reformatoare” sunt orientate către viitor, vizând un impact pozitiv de atins, de regulă, pe termen mediu sau lung.
- Pentru a putea reuși, aceste inițiative trebuie să se bucure deopotrivă de susținerea formatorilor cât și de cea a beneficiarilor.
- O astfel de susținere se poate obține doar în urma unei dezbateri publice ample și de profunzime.
Cum stăm în România de azi cu punctele 3. și 4.? Am avut până acum două pusee reformatoare autentice, cel datorat ministrului Andrei Marga, în anii 1997-1999, și cel inițiat de ministrul Daniel Funeriu, în 2010-2011. Ambele s-au derulat ”contra cronometru”, fără o pregătire prealabilă consistentă. Motivul? Instabilitatea politică, imposibilitatea de a acorda mai mult timp unui proces anevoios, cu o implicare societală extrem de largă și cu o diversitate enormă de poziționări. Ambele tentative reformatoare, însă, tocmai de aceea, au avut rezultate foarte modeste, în raport cu ambițiile inițiale. Niciuna, de pildă, nu a reușit să modifice poziția învățământului românesc preuniversitar în testările internaționale, niciuna nu a reușit să promoveze vreo universitate românească în topul Shanhai 500 ș.a.m.d.
Ceea ce se întâmplă acum este, din punctul meu de vedere, încă și mai hazardat. Acum se încearcă validarea unei pretinse ”reforme” care, în esență, nu e nicidecum ”reformatoare”. Mai pe șleau spus, care, în loc să amelioreze prestația sistemului de învățământ, o va deprecia încă și mai tare. O pretinsă reformă care, spre deosebire de cele precedente, a avut grijă să-și creeze ”clientelă” în rândul mai multor categorii de purtători și de formatori de opinie, eterogene, reunite sub stindardul ”clientul nostru, stăpânul nostru.”
Câtă nevoie avem de examene?
Chestiunea admiterii la liceu e un exemplu minunat în acest sens. Ea s-a pliat populist pe niște reflexe vechi, adânc înrădăcinate în opinia românilor, de genul ”învățământul nostru produce olimpici cu rezultate strălucite”, ”nu trebuie oricine să aibă o diplomă” sau ”orice formă serioasă de învățământ se bazează pe o admitere riguroasă”.
Bun. Facem licee cu o admitere ”aparte”. Bun. Nu mai luăm deloc în considerare, pentru intrarea la liceu, indiferent unde, notele din gimnaziu – sunt relative, sunt subiective, sunt ”corupte” pentru a propulsa elevi din școli slabe, marginale către liceele de elită ș.a.m.d.
Categoric, modul în care se face evaluarea în școlile românești este profund deficitar, arbitrar, neomogen și, ca atare, problematic pentru a fi luat în calcul pentru promovarea elevilor în ciclul liceal. Îl vom îmbunătăți prin măsura propusă? De bună seamă, nu. Notele din gimnaziu vor deveni ”exercițiu cu miză zero”. O formă fără fond.
Domnul Damian ne avertizează, în această privință, că facem o mare confuzie, între ”evaluare”, pe de o parte, și ”concurs”, pe de cealaltă parte. Este, pentru mine, destul de greu de înțeles cum se poate concepe un ”concurs” corect fără o ”evaluare” a candidaților participanți. Nu asta facem la un concurs? Nu evaluăm performanța candidaților față de solicitările concursului?
De aici decurge și a doua nedumerire, privitoare la cel de al doilea raționament al domnului Damian. Domnia sa e convins că rolul notelor în școală e complet diferit de rolul notelor la un concurs de admitere. Reproduc textual, referitor la notele din școală: ”ele reprezintă o evaluare a modului în care elvul a asimilat sau nu respectivele cunoștințe și nu un element de ierarhizare a elevilor”. Care-i logica aici? Bănuiesc că, și pentru un concurs de admitere, echitabil ar fi ca acesta să verifice ”modul în care elevul a asimilat sau nu” cunoștiințele din ciclul anterior. Sau ce altceva?
În orice sistem de învățământ din lumea ”euro-atlantică” ceea ce contează în primul rând este parcursul educațional al elevilor, nu performanța punctuală a acestora în momentul X sau Y. Până și la ”competiționiștii” americani sunt luate în calcul acele ”grades” obținute anterior de un candidat la un ”concurs”. Noi nu am reușit lucrul ăsta iar acum suntem în pragul de a recunoaște că nici nu merită să ne batem capul cu așa ceva.
Avocații competiției doar pe bază de ”concurs” – adică de examinare distinctă – susțin că e singura formă relevantă și corectă. Relevantă? Cum ar trebui să fie subiectele care să ne arate exact ce știe – și, de preferință, și ce poate – un candidat într-un anumit domeniu, indiferent de: baftă / ghinion – ”Uau, era singura chestie pe care o învățasem!” sau ”A picat taman subiectul la care nu m-am pregătit” – circumstanțe – ”Am azi o viroză de nota 10”, ”De unde să știu că trenul de la Buzău o să aibă întârziere?” – sau motivație – ”Îmi... în examenele lor” etc. etc.
Mi-am permis să exemplific cu situații concrete, unele dintre ele triviale, însă nu mai puțin frecvente, pentru că, în opinia publică românească, există, fără doar și poate, o convingere adânc înrădăcinată că parcursul educațional e musai să fie jalonat de asemenea ”praguri” – evaluarea națională, admiterea la liceu, bacalaureatul, admiterea la facultate, admiterea la master, la doctorat – care ar fi de trecut în urma unui ”concurs” competițional. Pare că mai nimeni nu se gândește la alternativa, practicată în foarte multe state din spațiul euro-atlantic, în care trecerea dintr-un ciclu într-altul se face pe bază de opțiune, nu prin ierarhizare și selecție.
De ce n-ar fi mai bine așa? De ce n-ar fi mai bine să încercăm să scutim elevii de stresul imens al unor examene care s-ar putea dovedi decisive pentru soarta lor viitoare și părinții de grijile amare și de investițiile exuberante pentru ca odraselele lor ”să nu piardă trenul”? De ce trebuie musai ca doar puțini să ajungă acolo unde și-au dorit iar cei mai mulți să fie mânați cu anasâna către meserii de care ”avem enormă nevoie” dar pe care mai nimeni nu și le dorește?
Păi, veți auzi, în primul rând, o formulă de asta care să mulțumească cât mai multă lume, părinți și copii, costă. Să învețe orice puștan orice și-ar dori să învețe, asta înseamnă o groază de bani.
E adevărat. Însă cred că nimeni nu a calculat, în România, diferența de costuri față de sistemul actual, în care orice eșec educațional – în primul rând, abandonul școlar, la care suntem iarăși fruntași în UE – poate fi catalogat ca ”rebut” și contabilizat ca atare.
Totodată, a încercat oare până acum cineva să aproximeze cam cât costă învățământul paralel din România, hrănit de nevoia de a face față unui darwinism educațional, unui sistem de selecție asigurată de ”concursuri” care se succed în cascadă, parcă pe modelul ”survival o the fittest”?
Era, pe vremuri, o vorbă cu tâlc: ”Sunt prea sărac ca să mă îmbrac ieftin!” România, cred, e prea săracă pentru a-și permite să risipească, printr-o politică educațională de cernere și descurajare, cel mai valoros potențial de care dispune, cel uman.
Se va obiecta poate că patetizez fără noimă, că, de pildă, învățământul paralel a cărui misiune fundamentală e să-i promoveze pe copii și pe tineri la examene nu e un ”cost”, ci o ”investiție” prin care profesorii au posibilitatea de a-și rotunji cât de cât veniturile de mizerie. Îmi aduc aminte, legat de asta, de o povestioară din timpul stagiaturii mele din anii ’80 la o școală generală de pe Valea Prahovei, de unde reveneam adesea la București, acasă, cu autostopul. Un camionagiu care m-a luat la un moment dat m-a întrebat ce salariu am. Când i-am spus a făcut ochii mari: el câștiga mult mai bine ca mine. E drept, am încercat eu să o dreg, ca profesori avem mai mult timp liber și mai putem câștiga și din alte acvtivități, în primul rând din ”meditațiile” pentru intrarea la liceu, pentru bac sau pentru admiterea la facultate. Auzind astea, omul m-a privit compătimitor: ”Bine, dom’le, dar asta-i altă muncă!”
Da, asta e altă muncă, prin care, cumulată cu activitatea la catedră, se ajunge să avem un corp didactic în mare parte uzat și demotivat, obligat să-și drămuiască energiile pentru a le mai rămâne un strop și pentru școală.
Adepții examenelor cu orice preț pun opțiunea lor pe seama unei generozități etice: ”May the best one win!” În realitate, lucrurile arată altfel. Câștigătorii nu sunt neapărat ”cei mai buni” – oare cum i-am putea descoperi? Prin teste ADN? – ci elevii care sunt ”cel mai bine pregătiți” pentru examenele de selecție. Or, asta înseamnă de regulă cei cu bani, cu acces la cei mai eficienți ”antrenori” și care provin dintr-un mediu stimulativ pentru învățare. Pe scurt, nu ”the best” ci ”the fittest”. La om, zestrea genetică e completată substanțial – uneori chiar excedată – de ”zestrea” patrimonială pe care părinții o pot sau nu pune la dispoziție copiilor lor pentru educație.
Dar, dincolo de calculele economice, la care nu sunt mare maestru, ne putem opri și asupra unor aspecte de ordin cultural și antropologic, încă și mai neliniștitoare.
Un parcurs al devenirii
Frapant în textul domnului Damian și încă și mai frapant în multe dintre comentariile stârnite de către acesta este acreditarea prezumției că elevul reprezintă un ”dat” căruia ar fi de dorit să-i găsim mijloacele optime de investigare. Un examen pare a fi echivalat cu un fel de test ADN, care are capacitatea să releve ”cine este” subiectul examinat. Or, din păcate, dar mai ales din fericire, lucrurile nu stau deloc așa. Elevul este, prin definiție – ca și copilul, puberul și adolescentul care ”îi dau viață” – o entitate care devine. Ăsta e sensul fundamental al educației: un parcurs al devenirii. Orice profesor de gimnaziu a trăit, de exemplu, deruta momentului în care, după vacanța de vară, foștii elevi dintr-a VI-a revin la școală, într-a VII, parcă cu totul alte persoane decât cele cu două luni mai devreme. Orice profesor care și-a observat cu atenție elevii, așa cum este esențial să o facă, va putea depune mărturie, fără nicio ezitare, că ”performanța” elevului sau elevei Cutare la un examen s-ar putea să difere radical în anul X față de cea din anul precedent sau următor.
Cum răspundem noi, românii, la această provocare greu de gestionat, a implicării educației formale în preschimbarea copilului în adult?
Chestiunea educației, ca și cea a sănătății, ne implică pe noi aproape toți: copii, adolescenți, tineri, părinți, bunici. Ce așteptăm de la intervenția statului în acest domeniu? Mai exact spus: cum partajăm cu statul, ca educatori familiali, funcțiile acoperite de ”educatorii instituționali”?
Din experiența mea personală, din experiența relatată de prietenii și cunoscuții mei, aș fi tare curios să știu câți români au avut sentimentul că creșterea copiilor lor e un proces uniform și neproblematic, câți nu au avut niciodată de a face cu momente de cumpănă, cu situații neprevăzute, chiar cu crize existențiale în raport cu etapele devenirii copiilor lor? Spre exemplificare: câți nu au avut niciodată de a face cu dilema ”versiunea copilului meu sau versiunea educatoarei / a dirigintei”? Câți nu au observat niciodată compartamente contrariante ale copiilor lor? Câți nu au avut niciodată nopți de nesomn din grijă pentru odraslele lor?
Nu sunt suficient de bogat ca să plătesc un sondaj pe tema asta, dar intuiesc că un foarte mare procent dintre respondenți ar admite că au trecut prin astfel de experiențe.
Nu e o treabă românească. Între boțul de carne de la naștere, român, chinez, congolez sau filipinez, și tânărul de douăzeci de ani în pragul căsniciei se petrec enorm de multe lucruri, foarte multe dintre ele complet impredictibile. Atât Hollywoodul cât și Bolywoodul au ștanțat milioane de produse cinematografice pe tema asta. Pentru ambitusul autohton rămâne însă, din punctul meu de vedere, definitorie atitudinea potrivit căreia statul ar trebui cumva să preia și să gestioneze această greu tolerabilă impredictibilitate.
Pentru personalitățile remarcabile, exemplele de performanță mediocră sau chiar submediocră în sistemul școlar abundă în toate domeniile: Einstein în știință, Lincoln în politică, în arte pe cine am putea invoca mai bine decât pe Eminescu? Ar fi grozav dacă am putea reconstitui vreodată reacțiile tatălui Gheorghe Eminovici la anii de vagabondaj ai fiului său, începând cu vârsta de 16 ani, sau la eșecul aceluiași de a-și lua o diplomă de doctor, în ciuda stipendiilor care i-au permis o îndelungă ședere la Viena și, apoi, la Berlin.
Simetric, sunt întregi cohorte de ”copii minune” care au căzut, la maturitate, în anonimat, dar pe care, spre deosebire de vip-urile cu dosare școlare urâte, nu mai stă nimeni să-i caute, să încerce să-i deslușească.
O ”meserie” de mare risc, cea de părinte
Fără îndoială, ”meseria” de părinte este dintre cele mai riscante din câte s-au inventat. Cum putem face față acestei precarități?
Regret să o spun, dar cred că cea mai serioasă problemă a falimentarului învățământ românesc este transferul asupra autorității educaționale a incapacității românilor de a-și crește mulțumitor propriii copii. Nu spun ”bine” – n-aș îndrăzni așa ceva – ci într-un mod ale cărui rezultate să îi facă să se simtă mulțumiți de cum au mers lucrurile.
Ca părinți, chiar dacă nu suntem dispuși să mărturisim asta, ne simțim adesea învinși de nesiguranța, de neputința noastră de a le da copiilor noștri ceea ce ne dorim pentru ei: o viață împlinită. Ne trebuie musai cineva în care să ne investim speranțele, care să poată corija, să poată anihila această impredictibilitate naturală care ne dă atâta bătaie de cap, de la refuzul de a mânca al copilului de câțiva ani la crizele puberale și rebeliunile adolescentine. Iar acel ”cineva”, inițial sacrosantul medic pediatru, devine, după șase ani, școala, mai târziu facultatea, universitatea.
Nu e nimic nefiresc în această ”delegare”. La urma urmei, e una dintre caracteristicile lui homo sapiens, aceea de a împuternici persoane sau instituții specializate să vegheze la maturizarea puilor de om. Profund viciate sunt însă așteptările care însoțesc acest act legitim și necesar, o distorsiune care acoperă un foarte larg spectru social, de la ”noii îmbogățiți” care își duc copiii la școală cum și-ar duce mașina tunată la service – ”Vreau să meargă uns și să aveți grijă să n-o zgâriați” – la mămicile care ar face orice pentru ”puiul” lor – ”Copilul meu nu minte niciodată!” – sau, cum mi s-a întâmplat de mai multe ori în stagiul amintit, la femeile simple pentru care apariția copilului a fost ”pedeapsa lui Dumnezeu”, iar creșterea lui un veșnic calvar: ”Bateți-l și dumneavoastră, tovarășul diriginte, că eu nu știu ce să mai fac!”
Cât eram decan la Litere una dintre cele mai enervante întrebări pe care mi le adresau părinții care voiau să se dumirească dacă merită sau nu ”să-și dea” copiii la facultatea noastră era: ”Dacă fiul / fiica mea se înscrie la dumneavoastră, ce iese de aici?” Erau evident persoane care confundau educația cu o formă de dresaj, sau, cum se spune adesea, de producție de ”forță de muncă”, un fel de linie de asamblare în care pe o parte intră materia primă iar pe cealaltă iese produsul finit. Explicațiile mele despre varietatea joburilor la care putea aplica și spera un absolvent de filologie erau de prisos: abureală, vorbe-n vânt! ”Ce iese?” – aceasta-i întrebarea! Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro
