Înainte ca primul glonț sau prima rachetă trase oficial de către Rusia în Ucraina să fi atins vreo țintă umană, ele au lovit ideea de dialog și ideea de decență. Pentru că agresorul care și-a invadat vecinul e un stat membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU și nu vreo țară mică/marginală sau vreo grupare teroristă apatridă. Ideologia zdrobirii complete a „celuilalt”, pe care am crezut-o unii rămasă la periferia lumii moderne la atâția ani de la ultimul război mondial, a revenit acum în prim plan în întreaga lume, vie și imposibil de evitat. Crimele care au urmat, violurile, amenințările cu război nuclear mondial – toate au adâncit acel mesaj teribil.
Din 24 februarie 2022 și cu atât mai mult după fiecare dintre victimele căzute acolo, ura profundă e tot mai acceptabilă. Anihilarea fizică a adversarului e tot mai acceptabilă. Fie pentru că modelul tău e „Putin”, fie pentru că îi percepi pe adversarii tăi ca fiind de felul sau din „tabăra lui Putin”. Cale de mijloc aproape nu mai există. Ce-ai mai putea să le spui pacifist și împăciuitor minorelor violate în Ucraina sub ocupație rusă? Sau civililor omorâți? „E timpul să ne gândim la pacea mondială”? sau „Mai desființați și voi din țara în care trăiți, că uite ce necazuri apar”?
Din viața de zi cu zi, de la cele mai generale probleme până la ce facem la locul de muncă, totul devine mult mai marcat de radicalizare. Spiritul care pare să domine discursul public de azi este că unui adversar nu-i faci concesii, nu negociezi, nu îi oferi înțelegeri. Nu încerci să îi înțelegi argumentele. Nu, pentru că dialogul și împăciuirea sunt iluzii, sunt ale oamenilor slabi, sunt ale naivilor, ale celor care au făcut posibile crimele din Ucraina. Pe adversar trebuie să îl anihilezi, nimic mai puțin. Îl înjuri, îl împuști, îl otrăvești, îi zdrobești orice capacitate de a acționa. Îl incapacitezi, îl reduci la tăcere. Căci altfel... uite ce s-a întâmplat în Ucraina. Și s-a întâmplat tocmai în ciuda (dacă nu și din cauza) nenumăraților negociatori și împăciuitori de până atunci.
La construirea acestui spirit de lipsă de dialog se lucrează de multă vreme și la noi. Mai ales din 2017 încoace, discursul spânzurătorilor în stradă, al crucilor de înmormântare cu nume de oameni vii sau de întregi organizații pe ele, sau cel al „plăcuței suedeze”, a prins aproape unanim în ambele tabere – și loc pentru a treia n-a mai rămas. Să mai cauți dezbateri de idei în acel zgomot? Proiecte de țară? Pacturi pentru sănătatea publică în pandemie? Profesionalism independent de tabere politice? Nu. Moartea adversarului vrem, încolonați în spatele cui s-a așezat mai în față. Corupții și incompetenții siniștri care își regăseau fețele în spânzurătorile fluturate de adversari... mai mult ca sigur chiar celebrau momentul. Și-ar fi făcut și selfie cu ele. Pentru că radicalizarea îi ajuta. Nimeni din propria tabără n-avea cum să îi mai conteste sau să mai pretindă normalitate, decență, echilibru – căci era „război”. Un poet canadian spunea: „there is no decent place to stand / in a masacre”. Iar decența le era/e cel mai teribil adversar. Corupților și incompetenților siniștri de la noi, de la Moscova sau de oriunde altundeva.
Se vede asta și în discuția despre plagiatori. De o parte unii de-acum nu doar că vor plagiatele uitate complet, amnistiate, ci vor zdrobirea celor care le-au adus în discuție. Vezi atacurile imunde și sinistre împotriva Emiliei Șercan. Iar acești „unii” nu-s puțini. Impostura academică a contaminat instituțiile statului pe mai toate direcțiile. Acum 10 ani puteam nutri iluzia că problema ține de câteva persoane sau cel mult de vârfurile vreunui partid politic – și că prin urmare soluția poate fi simplă. Azi se poate vedea că fenomenul a pătruns în esența majorității instituțiilor statului. Între timp, din cealaltă parte vin propuneri tot mai complexe de combatere a plagiatului – cu mesajul principal axat pe măsuri și sancțiuni cât mai publice și cât mai ample. Undeva la mijloc între cele două tabere opuse a fost aparent propunerea „împăciuitoare” sau „non-conflictuală” de a se putea renunța voluntar la titlul de doctor. Asta însemna într-un fel că profiți liniștit de titlul plagiat, iar dacă cineva ți-l scoate la iveală poți închide subiectul ușor, cu doar o cerere de retragere a titlului. Și te justifici eventual apoi public: de fapt îmi retrag titlul nu pentru că aș fi plagiat, ci pentru că evit un scandal. Iată, sunt superior, înțelept, cel mai deștept cedează, mai ieși și erou la final; și au mers deja unii pe calea asta. Cel mai recent, candidatul la CCR, Bogdan Licu. Făcându-i, desigur, pe susținătorii acelei măsuri „de mijloc” cu renunțarea la doctorat să arate îngrozitor de prost – fie naivi, fie complici la perpetuarea fraudei. Și asta arată o față încă și mai tristă a unei bune părți a tagmei plagiatorilor: nu e vorba doar de incompetență, ci de o profundă aroganță, de un profund dispreț față de ideea de competență, față de ideea de corectitudine, față de ideea de a conviețui decent. Dispreț a la Putin.
În contextul de mai sus, eu de câțiva ani încerc să întreb oficialități, parlamentari, pe cine pot: dar dacă am păstra ideea de retragere voluntară a titlului, însă în plus cu obligativitatea confirmării credibile în cererea-tip a faptului că știi că ai încălcat norme de etică? Și cu sancțiuni asociate, să oglindească exact ce s-ar fi întâmplat după un verdict CNATDCU. La întrebarea asta am primit tăcere completă. Din tabăra plagiatorilor e de înțeles reticența. Dincolo de propriul orgoliu al doctorandului, o astfel de cerere ar aduce în discuție tot aparatul din spatele tezei: conducătorul de doctorat, comisia de susținere, comisia de îndrumare. Toți citiseră teza, toți ar fi trebuit să știe că e plagiată...Citeste continuarea pe contributors.ro
