Au trecut aproape două luni de când Federația Rusă a invadat Ucraina, pentru a doua oară în istoria recentă, iar până acum peste 4 milioane de ucraineni au fost nevoiți să-și părăsească țara. Situația este considerată cea mai gravă criză umanitară după al Doilea Război Mondial. La București, au prioritate jocurile de politică internă și reacțiile instituționale cu privire la ce se întâmplă în vecinătatea imediată sunt palide, neconvingătoare și fără semne de îndreptare. Parafrazând o vorbă de duh din popor, lumea arde și baba se piaptănă.
Desigur, statul român nu are nici vocație, nici reputație de bun samaritean, nici măcar în raport cu proprii cetățeni. Prin urmare, această profundă lipsă de reacție ar putea fi înțeleasă într-o cheie de realpolitik: nu avem resursele necesare pentru a avea ambiții de putere regională, cu atât mai puțin să ne arătăm vitejia în raport cu Federația Rusă, un actor geopolitic de talie mondială. Nu avem vreun excedent de dotări militare din care să oferim Ucrainei ce ne prisosește. Nu ne comparăm cu Cehia, cu Slovenia, cu Polonia nici pe departe. Nu ne comparăm cu nimeni, căci suferim de unicitate și excepționalism, atitudini inoculate timp de decenii în perioada regimului comunist și perpetuate până astăzi, deși s-au dovedit în decembrie 1989 că sunt găunoase și păguboase, căci românii s-au luptat atunci între ei și au pierdut.
Pasivitatea pe care o vedem la București în raport cu situația Ucrainei este unitatea de măsură pentru incapacitatea României de a înclina balanța de putere în arealul Mării Negre, deși aceste este un subiect căruia politica noastră externă și cea de apărare i-au dedicat tone de maculatură despre “importanța sa geopolitică” și i-au alocat sute de oameni angrenați în acțiuni de lobby instituțional, fără rezultate spectaculoase. Suntem țara cu patru șantiere navale unde pot fi produse nave militare, la Tulcea, la Galați, la Mangalia și la Constanța[1], dar nu avem nicio fregată sau corvetă nouă. Suntem statul care încă din 2007 desemna ca „esențial” un program de înzestrare[2] pentru marina militară, rămas la stadiul de intenție 15 ani mai târziu. În fapt, nu avem nici măcar o navă de agrement nouă pe lacul Bicaz.
Idele lui Marte
La finalul lunii martie, patru parlamentari români au mers pe pământ rusesc să dea un mesaj de „pace”: s-au întâlnit[3] la sediul misiunii diplomatice a Federației Ruse de la București cu ambasadorul Valery Kuzmin, în dialogul cu acesta prezentându-se drept „partea română” (!). Mesagerii au fost trei foști membri ai AUR, Diana Șoșoacă, Mihai Lascu și Francisc Tobă și un membru al PSD, Dumitru Coarnă. Comunicatul dat ulterior de liderul aparent al grupului, doamna senator Șoșoacă, a abundat în exprimări halucinante, precum „tratative de pace”, „memoriu privind neutralitatea României” sau „Pacea de la București”.
Președintele PSD, Marcel Ciolacu, a reacționat rapid și a anunțat că va propune excluderea din partid a colegului deputat, un anunț aplaudat inclusiv de societatea civilă. Dumitru Coarnă s-a declarat surprins și a justificat prezența la sediul ambasadei ruse cu ideea că „am folosit diplomația și mesajul nostru era să evităm războiul”[4], respectiv că „mesajul nostru funcționează în spiritul valorilor euroatlantice”. Suplimentar, a anunțat că va rămâne deputat independent, la fel cum sunt și ceilalți trei parlamentari cu care s-a însoțit la întâlnirea cu ambasadorul Kuzmin.
Evident, celor patru care s-au erijat în așa-zisa „parte română” le-a lipsit simțul proporțiilor, ca dovadă slaba reacție din partea misiunii diplomatice ruse. Gestul lor a fost apreciat formal, iar ambasadorul Valery Kuzmin nu s-a lăsat păcălit de respectiva “petardă”. Dacă admitem, însă, că au îndeplinit un rol de emisari trimiși, atunci audiența cerută reprezentantului diplomației ruse poate fi privită drept o ofertă comunicată din timp. Ca exemplu, Franța sub ocupație nazistă a avut peste 300.000 de colaboraționiști voluntari, civili și militari, dintre care între 20.000 și 40.000 au avut parte de execuții sumare la finalul celui de-al Doilea Război Mondial[5].
La începutul lunii martie, Ion Țiriac se lamenta că „e foarte greu pentru domnul Putin să accepte că sunt oarecum două tabere ... să accepte ca la poarta lui, cealaltă tabără, noi și NATO, să facă baze militare”[6]. Dincolo de cuvinte, frapează nuanțele din modul de exprimare: “domnul Putin”, “oarecum două tabere”, “la poarta lui”, “noi și NATO”. Cu autoritatea dată de vârstă, avere și îndelungata sa simbioză cu statul român, domnul Țiriac a dat și un sfat pe direcția Ministerului Afacerilor Externe, afirmând că “noi putem să jucăm un rol mult, mult, mult mai înalt. Într-o formă de diplomație, decât într-o formă belică”.
Succesiunea evenimentelor sugerează că cei patru parlamentari și-au asumat, “în spiritul valorilor euroatlantice”, rolul foarte înalt recomandat de Ion Țiriac, ignorând faptul că afirmațiile acestuia au șters de pe hartă Ucraina și Republica Moldova, numindu-le „poarta” lui Vladimir Putin, nimic altceva decât teritoriul dorit prin conceptul de „Noua Rusie”, vehiculat de Kremlin începând cu 2014, care s-ar întinde până la granița cu România[7]. “Am folosit diplomația”, după cum a declarat Dumitru Coarnă. Dar în folosul cui?
Magazin istoric
Francis Tobă e membru[8] în Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională începând cu martie 2022. Dumitru Coarnă a fost secretarul aceleași comisii[9] până în februarie 2022.
Lăsând de-o parte implicarea controversată pe care a avut-o Francisc Tobă în evenimentele din decembrie 1989, ce este de remarcat e faptul că a excelat în funcții de consilier personal[10] în ultimii 20 de ani din activitatea sa profesională. Pe rând sau simultan, a fost consilier personal al lui Adrian Năstase, pe vremea când acesta era premier, al unui președinte de comisie parlamentară, al Comisarului General al Gărzii Naționale de Mediu, al rectorului Universității Spiru Haret, al ministrului Mediului, Apelor și Pădurilor, al Președintelui Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate. Statul român i-a asigurat cu consecvență mijloacele de trai timp de două decenii, într-un mod evident sinecurist.
Cireașa de pe tort, Francis Tobă este și președintele Federației Române de Snooker[11], pe care o conduce alături de președinte ei de onoare, prințul Dimitrie G. Sturdza. Acesta din urmă are o istorie de viață fascinantă, o carieră deosebită în sport și în afaceri, o avere pe măsură și o activitate filantropică de excepție.
Alăturarea celor două persoane, fie și numai într-un sport, la origine al domnilor, este neobișnuită, dar explicabilă în context românesc, prin detalii precum cele menționate de prințul Sturdza într-un interviu[12], în care a relatat cum i s-a propus să fie premier al României post-decembriste, mai întâi de către președintele Ion Iliescu, prin intermediul lui Virgil Măgureanu, directorul de atunci al SRI, iar apoi de către președintele Emil Constantinescu, căruia i-a finanțat campania electorală. A refuzat în ambele rânduri. Mai recent, la casa de vânătoare pe care prințul o are pe Valea Gurghiului, în județul Mureș, au poposit numeroși oaspeți de seamă, precum prințul de Kent, prințul de Liechtenstein, dar și un consilier al președintelui Vladimir Putin și, nu în ultimul rând, prietenul său, Ion Țiriac.
Și Diana Șoșoacă a fost consilier personal[13] al lui Eugen Dijmărescu, ministru delegat pentru Comerț în guvernul condus de Adrian Năstase. Eugen Dijmărescu a fost șef de promoție și a făcut parte dintr-un grup exclusivist de cinci absolvenți ai Facultății de Comerț Exterior, format în 1971 cu aprobarea premierului Ion Gheorghe Maurer, selectați pentru Institutul de Economie Mondială.
Dumitru Coarnă a fost în ultimii 10 ani vicepreședinte și apoi președintele[14] Sindicatului Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne, cea mai mare organizație sindicală din domeniul ordinii și siguranței publice, având peste 40.000 de membri în toată țara și, totodată, cea mai importantă la nivelul Inspectoratului General al Poliției și al Inspectoratului General al Poliției de Frontieră[15].
Toți sunt personaje exponențiale, care denotă un curent subteran de gândire, favorabil apropierii de Federația Rusă, indiferent dacă circumstanțele o recomandă sau nu și pentru care apartenența României la organizațiile politice și de securitate euroatlantice este vremelnică. Documentarul “Kapitalism, rețeta noastră secretă”[16] a devoalat o parte din modul în care se manifestă acest curent, prin natura lui discret, dar s-a rezumat la vârfurile sale din lumea afacerilor.
Epoca de AUR
În urmă cu ceva timp, Sebastian Lăzăroiu spunea despre AUR că e creația de laborator a unei instituții românești[17], apreciere ce poate explica atât campania digitală agresivă și costisitoare pe care o duce fără încetare această formațiune, cât și suma mare de bani investită în campania electorală din anul 2020, raportat la vârsta sa tânără pe scena politică a României.
Fondatorul partidului cu rol de „petardă”, Marius Dorin Lulea, este omul care a renovat o clădire din București ce aparține Federației Ruse[18] și care, în mijlocul scandalului mediatic provocat de situație, s-a apărat susținând că a avut contracte similare și pentru renovarea unor imobile ale MApN și ale NATO. În ce privește clădirea rusă, a explicat faptul că a primit contractul respectiv din partea lui George Antonie Iorgovan, fiul lui Antonie Iorgovan, considerat “părintele” primei Constituții a României de după regimul comunist.
George Antonie Iorgovan este avocat și om de afaceri. Firma sa, Duma Imob Investment SRL, este cea care a subînchiriat[19] clădirea din Piața Charles de Gaulle, recent devenită „măr al discordiei” în contextul războiului din Ucraina, de la Global Energy Investment SRL, companie româno-rusă[20] ce are proiecte investiționale pe gaze , aflate în stadii incerte, la Giurgiu și în Republica Moldova. Aceiași oameni care administrează firma româno-rusă sunt implicați și în altele, precum Mil Trade Services București SRL (comerț cu produse chimice), Acorn Perfect Group SRL (jocuri de noroc și pariuri) și Total Waste Recycling SRL (tratarea și eliminarea deșeurilor periculoase).
Acest singur exemplu indică felul în care interesele de afaceri leagă prietenii româno-ruse durabile și preocupate să-și diversifice domeniile de activitate, inclusiv prin extensii politice ce țin mai degrabă de registrul divertismentului. Dincolo de ele, statul român stă strajă, păzindu-se de el însuși, atât cât poate. George Simion, noul Luceafăr al politicii românești, a fost până în anul 2019 angajat[21] al firmei de construcții patronate de Marius Dorin Lulea, iar anterior a întrupat idealul unirii între România și Republica Moldova, fiind timp de 8 ani președintele Platformei Unioniste[22] Acțiunea 2012. Un parcurs ce denotă o tristă contraperformanță pentru statul român, dar, cum se zice în Balcani, “atât s-a putut”.
Federația Rusă a anexat Crimeea în anul 2014, iar de atunci a transformat peninsula într-un bastion al puterii sale militare, ca etapă intermediară pentru intenții ce sunt clare astăzi. Evoluțiile aferente au fost consemnate riguros de către mass-media din lumea întreagă, inclusiv de către Trustul de presă al MApN[23], însă deciziile politice și militare luate la București nu au ținut pasul. Nu e de mirare. România este țara care a intrat în două războaie mondiale cu dotări precare și a plătit cu jertfa de sânge a sute de mii de ostași români.
Într-o postare[24] recentă pe Facebook, Hari Bucur-Marcu explică cuprinzător conceptul de „never again” – “să nu se mai întâmple vreodată” – ca fiind unul dintre cele mai călăuzitoare principii de planificare strategică, în domeniul securității și apărării naționale. La București, pare complet necunoscut în conștiința celor investiți cu putere de conducere. În pofida lecțiilor istorice amintite, statul român are o atitudine de pasivitate în raport cu ceea ce se întâmplă în Ucraina. Iarăși, nu e de mirare. Nu intervenim în sprijinul vecinului ucrainean, pentru că nu intervenim nici în sprijinul propriei țări. Faptul că se amână cu anii înzestrarea marinei militare și a celorlalte categorii de forțe armate nu este o întâmplare. Faptul că navele rusești tranzitează portul Constanța fără vreo examinare suplimentară nu este o întâmplare.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
