… pentru ca inteleptul a spus sa te apropii incet de miezul placerilor – sau, dupa caz, al durerilor. Iar aceste randuri nu reprezinta decat “salva de deschidere” a unei serii de articole dedicate aceluiasi subiect, pe care l-am prefatat, tot pe Contributors, cu “Romania imputita ca un peste”
Am promis nume, ma tin de cuvant.
Mai intai, insa, sa ne lamurim cu titlul: din pacate – la propriu “din pacate” - mineriadele din Romania n-au inceput in iunie 1990 si nu s-au oprit dupa “pacea de la Cozia” din 1999. Nici pomeneala. Mineriadele romanesti au inceput cu prima spalare sistemica si sistematica pe creier a majoritatii populatiei. Si, pentru ca n-au murit, mai traiesc si astazi. Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. Intr-un fel, mineriadele de moda veche, infricosatoare cum au fost, erau mai putin periculoase: vedeai bata, vedeai cablul gros cat un brat de om, vedeai dintii sarind din gura, vedeai sangele tasnind, vedeai bestia iesind la suprafata de dupa rochia si poseta vreunei gospodine. Era mai simplu.
Vedeai.
Din litere nu tasneste sangele – nu imediat.
In 13-15 iunie 1990 am fost in Bucuresti, ca ziarist la “NU”, arestat la Casa Radio pentru interviuri cu soldatii de paza, amenintat cu impuscarea, s.a.m.d.. Pentru tineri si batranii uituci, revista NU a fost creatia din ianuarie 1990 a unui grup de studenti clujeni, redactori la de-abia raposata revista studenteasca “Napoca Universitara”. Titlul saptamanalului facea deopotriva trimitere la (a) gazeta-mama, (b) la cartea din tinerete a lui Eugen Ionesco, si (c) la refuzul exceselor ideologice de orice fel. A fost un succes – si nu zic asta pentru ca eram redactor-sef: vindeam aproape o suta de mii de gazete saptamanal. Insa pentru mine, ca ziarist, cea mai mare recunoastere a venit atunci cand un articol de-al meu despre mineriada a fost fotocopiat (pe-atunci spuneam “xeroxat” – promit sa revin asupra acestui termen) in mii de exemplare si lipit pe stalpii si panourile de afisaj din tot Clujul. Nici pana-n ziua de astazi nu stiu cine-a facut-o, desi suspectez PNTCD-ul de-atunci. Imi amintesc insa titlul articolului: “De Dumnezeu nu le era frica, si de oameni nu le era rusine”. Daca titlul a avut succes de strada atunci, ma gandesc ca poate va avea si astazi pe strazile virtuale. Pentru ca tot despre mineriade va fi vorba in continuare, chiar daca despre unele de alt fel.
Atunci era vorba despre minerii-mineri. Incepand insa de astazi, va fi vorba despre altfel de mineri – din aceia care n-au salopete si bate, nici unghiile murdare, si nici lampa cu carbid. Incepand de astazi, va fi vorba despre minerii care nu se vad din prima, cei imbracati in costume si taioare, cu CV-uri bazate pe furt intelectual, dar cu pretentii de luminatori. Incepand de astazi va fi vorba despre plagiatori - minerii mintii. De ce “minerii mintii”? Pai pentru ca, la fel ca minerii, dar mult mai lesne, din spatele unui computer, si ei scormonesc dupa tot ce e pretios in mintile si cercetarile altora. Unii dau cu tarnacopul in piatra, altii dau din degete pe tastatura – dar de sapat sapa cu totii. Mai mineri decat minerii de moda veche, minerii de moda noua se si imbogatesc de pe urma acestor sapaturi. Au spor la salariu si pensie, ocupa functii, ba-i mai si invata pe altii ca hotul, fie el si prins, tot negustor cinstit se cheama!
Minerii mintii din bezna mintii.
Iar de aici ni s-a imputit Romania. Noua, romanilor, ni s-a imputit Romania – ca pestele, de la cap, cu minerii mintii. Insa, spre deosebire de minerii “de moda veche”, cei “de moda noua” refuza discriminarile de orice fel. Total de acord. Sa incepem asadar nu c-un miner, ci c-o minerita – si sa-i zicem Diana Stanciu, tehnic vorbind profesoara cu doua doctorate, si Directoare a … tineti-va bine … Romanian Youth Academy!Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
