Intelectuali și intelectuali critici
Cum recidivez cu un text despre intelectualii critici, poate ar fi necesar să-mi explic puțin termenii. În limbaj curent a fi intelectual presupune să ai studii superioare, în general în științele umane. Dar să mergem mai departe și să spunem că intelectual este cel care «lucrează cu idei», care are o ocupație intelectuală. Dar înseamnă asta că toți intelectualii au același profil, pentru că «lucrează cu idei» ? Cred că aici începe o altă gradație. Una este să «lucrezi cu idei» și alta este să «lucrezi asupra ideilor». În primul caz, intelectualul se supune ideilor, le slujește. În al doilea caz, el supune ideile propriei sale viziuni; ideile îl slujesc pe el, precum dovezile îl slujesc pe un bun avocat, într-o bună pledoarie. Dar există avocați și avocați. Există intelectuali cu diplomă, intelectuali recunoscuți în grupul lor profesional și intelectuali mediatici, recunoscuți pe scena publică. Cred că profilul următor ar fi intrarea în arena rarefiată a «gânditorilor epocii». Ei sunt cei care cristalizează și încarnează epoca. Aș vorbi de intelectualii critici, care par să asume o viziune, o misiune, o vocație.
Pentru a numi metaforic aceste cîteva posturi de intelectuali, aș spune că la bază se regăsesc coriștii, cei care cântă în marele cor al intelectualilor. Din marele pluton se detașează câțiva intelectuali de prestigiu în mediul lor profesional. După care ar urma intelectualii mediatici, care au și recunoașterea publică; ei sunt cunoscuți și recunoscuți prin prezența lor în spațiul mediatic. Și vine apoi categoria cea mai restrînsă a intelectualilor critici. Cei care încarnează epoca, care provoacă confruntări de idei. Intelectualii critici cred că ideile conduc lumea. Uneori ei devin un fel de profeți, de misionari, de dominatori de idei, poate chiar de manipulatori de idei. Ei pot fi taxați de clar-văzători, de utopici, de provocatori, de uzurbatori, de eretici, de dizidenți. Ei se expun criticilor pentru că au tentația de a încarna epoca, de a o pune în cuvinte și a o transfigura în idei. Convingerea lor, repet, este că ideile conduc lumea, de unde și tentația de a o explica, de a o confrunta, de a o provoca. Ei sunt soliștii.
Desigur, orice operație de categorizare (și cea propusă aici) poate fi supusă criticii. Dar fiecare analist își legitimează categoriile, prin clarificarea criteriului folosit. Eu am ales criteriul gradului de participare la «viața și mersul ideilor», la «viața și mersul lumii».
De ce Mathieu Bock-Côté ?
Pentru că este din Quebec. Am uneori gândul că am ceva datorii de plătit acestei țări de adopție, în care am trăit peste patru decenii. Dar l-am ales pe Bock-Côté mai ales pentru că este un intelectual care a depășit frontiera Quebec și frontiera Canada. Ideile sale critice s-au exportat și în mediul intello din Paris, epicentrul intelectual al Franței. De altfel, Mathieu Bock-Côté locuiește în ultimul timp la Paris, unde colaborează la ziarul Figaro. Este apreciat în Franța pentru «raritatea» sa de observator atent al campusurilor universitare din continentul nord-american. Aș spune că are avantajul unei duble priviri culturale, de care am putut beneficia și eu: privirea spre universul anglofon, nord-american (viziune mai pragmatică: problema și soluția la problemă) și spre universul francofon (viziune mai raționalizatoare : problemele trebuie explicate și înțelese). Să amintesc că la Montreal există două universități francofone și două universități anglofone. Am constatat că cele două viziuni se întâlnesc. Bibliografiile academice combină în diferite doze, cele două literaturi: anglofonă și fancofonă. Nu se spune despre Quebec că este o Americă care vorbește în franceză?
Mathieu Bock-Côté se face cunoscut prin cronicile publicate în cotidienele din Montreal Le Devoir, La Presse, Journal de Montreal și articolele sale din Figaro, la Paris. Aș începe așadar prin calificativul de intelectual mediatic. Aș continua cu un alt calficativ: are un traseu nomad. Se mișcă la fel de abil și pertinent între articole în ziare și reviste, texte pentru radio, prestații la televiziune și cărți de autor. Are o formație în filozofie și sociologie și intervine în cursuri de sociologie și științe politice la Université du Québec à Montréal și Université de Montréal.
Îl consider pe Mathieu Bock-Côté ca un intelectual critic, un polemist redutabil. El afișează un ablomb rar și un debit în rafale. Confruntarea de idei rezonează cu personalitatea sa de «bagarreur». Nu-și pierde nici firul, nici firea. Lasă impresia că orice confruntare de idei este un joc, un joc desigur intelectual. Puțini intelectuali din Quebec au pătruns în lumea mediatico-intelectuală din Franța. Cheia reușitei sale în Franța? Mânuiește eficient verbul incisiv (nu invectiv). Este preocupat de imperativul de «a ne regăsi raționalitatea», într-o lume plină de derive. Este convins că «ideile conduc lumea» și consideră de datoria intelectualilor să explice marile mize ale lumii de azi și să se confrunte prin dialogul de idei.
Preocuparea lui pentru «viața ideilor», neconformismul și viziunea sa înscrisă în istorie (în timpul lung), îl apropie de o serie de intelectualii critici din Franța, precum Eric Zemmour, Michel Onfray, Alain Finkielkraut, Pascal Bruchner. Verva și anticonformismul îl expun desigur unor etichete caricatură: om de dreapta, naționalist, xenofob, reacționar, populist. Este prețul notorietății.
Îl consider pe Bock-Côté un intelectual critic prin temele abordate și care sunt legate de problematicile lumii în care trăim: democrația, auto-determinarea națională, identitatea națională, multiculturalismul și noii viruși ideologici. Să enunțăm câteva titluri de cărți de autor pentru a pune în evidență ținta polemicilor în care se angajează. Ultima sa carte, La Révolution racialiste et autres virus idéologiqueseste o critică a ideologiilor woke și cancel culture. Cartea L’empire du politiquement correct este o analiză a acestei ideologii și practici de discriminare pozitivă născută în America de Nord. Cartea Le nouveau régime abordează mizele democrației în lumea de azi. Cartea Fin de cycle: aux origines du malaise politique québécois este o analiză a dilemei naționalism quebechez și federalism canadian. La dénationalisation tranquille abordează concepte precum memoria colectivă, identitatea națională și multiculturalismul după referendumul din 1995.
Tematici cheie și abordarea lor critică
Identitatea națională. Mathieu Bock-Côté consideră cultura politică din Canada ca având cultul liniștii, al negocierii și al consensului. Nu este de mirare reacția sa față de manifestația recentă a șoferilor de camioane care au ocupat capitala Ottawa și capitale provinciale. Dar, ar fi o fantasmă să compari această mișcare pentru libertate și împotriva restricțiilor sanitare cu mișcările suprematiste, asociate cu Trump. Cultura politică din Canada este o cultură a negocierii și nu a violenței. (Și o observație personală. Această revoltă surpriză a șoferilor de camioane a creat o formă nouă de contestare care s-a exportat rapid în multe țări din Europa. Să fie oare un răspuns globalizat de contestare, față de tentația globalizării gestiunii autocrate ?
Bock-Côté consideră cultura politică din Quebec ca fiind acaparată de «petites affaires», care agită efemer spiritele. El privilegiază «les grosses affaires» (pentru a vorbi în limbaj quebechez). Asociat cu militantismul suveranist, el pledează pentru autodeterminarea acestui popor. Să precizăm că în Quebec două partide alternează la putere: Partidul liberal (federalist) și Partidul qubechez (independentist). Dacă pentru federaliști, Canada este o confederație de provincii și teritorii, pentru suveraniști, Quebecul nu este o provincie, ci un popor, o țară a cărei emancipare are nevoie de statutul de națiune independentă.
La întrebarea Ce este un Quebechez? el reține câteva elemente legate de descendență: descendenții celor 60.000 de coloni veniți din Franța în anii 1760. Și o serie de elemente istorice de continuitate: o majoritate istorică francofonă care a explorat, a defrișat, a construit, a imaginat, a visat și a apărat teritoriul. Numai că identitatea colectivă este încă neterminată în Quebec. Viitorul se joacă prin suveranitatea Quebecului ca națiune. Stâlpii de susținere: conștiința fragilității națiunii, dorința de a păstra o moștenire istorică și a asuma un destin particular în istoria continentului nord-american.
Nu este Quebecul o mică insulă francofonă într-un ocean anglofon, care se bate pentru supraviețuire ? În Israel de exemplu, Yoram Hazony constată, în cartea sa despre «virtuțile naționalismului», că statele care își caută independență sunt mult mai puțin periculoase decât imperiile care tind să inventeze un discurs normativ pentru a-și justifica propria extindere. Putem vorbi de naționalisme de supraviețuire și de nationalisme de extindere.
Aș spune că discursul despre națiune a trecut în Quebec printr-o lungă evoluție istorică și retorică. S-a vorbit mai întâi de naționalismul canadian francez (națiunea franceză din America). Începând cu anii 1960, naționalismul quebechez accentuează emanciparea economiei și afirmarea drepturilor civile. Din 1990, naționalismul în Quebec privilegiază o cultură civică comună, adică o convergență culturală, acompaniată de respectul diferenței etnice și culturale. Să amintim că au fost două episoade de referendum, în care locuitorii provinciei cu drept de vot, indiferent de origine, au fost chemați să se pronunțe cu un Oui sau un Non pentru proiectul de suveranitate al Quebecului. Primul, cel din 1980 a fost pierdut cu 59,56 % pentru Non. Declarația primului ministru de atunci, Jacques Levesque a rămas în memoria politică a Quebecului: «Dacă v-am înțeles bine, va fi data viitoare !»
Să ne fie îngăduită o mică paranteză istorică, pe care am trăit-o la Montreal. Al doilea referendum, cel din 1995.Citeste continuarea pe contributors.ro
