Câți dintre noi nu hotărăsc cursul unei dezbateri încă de la primele schimburi de cuvinte? Fie interlocutorul nostru este de acord cu opinia noastră, fie nu merită să mai discutăm. Îl invităm cu respect să ia cuvîntul, să-și prezinte părerile, dar cu cît argumentele lui sunt mai în răspăr cu afirmațiile noastre, cu atât îi reproșăm mai mult că anamorfozează procesul (normal) de gândire. Apelăm la o interpretare idiosincratică a fenomenologiei lui Husserl. Pentru că interlocutorul nostru nu înțelege numen-ul, adică lucrul în sine, se învîrte in jurul lui, vede doar manifestarea lui exterioară, un fenomen, o aparență. Nu a pătruns în miezul lucrului (nostru) și, ca urmare, argumentația lui e găunoasă.
De cîte ori nu alunecăm în comoditatea acestei reflecții atunci cînd semenul nostru ne dă peste cap adevărul frumos expus, fixat în certitudinea lui? E mult mai simplu să credem că avem dreptate și să primim like-urile de rigoare decît să ne supunem veleităților celorlalți de tatonare a altui adevăr. Mulți preferă o reinterpretare subiectivă a filozofiei lui Descartes, pentru care îndoiala era esențială. Se îndoiesc de tot ce zic ceilalți, dar nu de propriul sine gînditor.
Adevărul e smerit, respectuos față de fapte obiective, supus privirilor critice. Nu adevărul per se duce necesarmente la discordii, năvale de sudălmi, injurii misogine, rasiste, etc, ci felul în care jonglăm cu el. Presărăm frînturi de realitate ici și colo, cîte o judecată cu iz intelectual, o evidență numerică care e menită să taie avîntul dezacordului, zîzaniei (gratuite), și pe baza lor fundamentăm un sistem complet al adevărului (personal). Cu fond și formă, ne zicem răspicat. Un idealism monistic. Absolut, unic. Adevărul nu mai e în proces de descoperire, creare, precum omul în sens heideggerian. E un lucru definit, cu o existență prestabilită. Afirmațiile potrivnice devin fapte alternative, iar autorul lor e supus oprobriului public, emoticoanelor, fețelor îmbufnate, roșii de furie, fețelor uimite, rîsului isteric, batjocoritor, dezonorant. Dacă mai apare și cîte o somitate care să ne prindă ego-ul într-o îmbrățișare măgulitoare, hipocoristică, e o dovadă în plus că raționamentul nostru e irefutabil. Trecem lesne cu vederea faptul că părerea, simpla încuviințare a unui mahăr, a unei persoane de vază în domeniul public, nu se transformă numaidecît în adevăr. O fi aserțiunea noastră mai populară, mai panașată cînd ipse dixit (“el însuși a spus-o”), dar validitatea ei nu e asigurată. De ce? Pentru că apelul la autoritate, ad verecundiam, o eroare logică à propos, riscă să țină criticismele (plebei) sub obroc. În cel mai bun caz ele devin ușoare adieri de gînduri. Pe moment băgate în seamă, expeditiv ignorate. Nu contează că persoana publică nu intervine în domeniul ei de competență, important este ca prezența ei să producă valuri cât mai zgomotoase. Infailibilitatea autorității prevalează. La fel și raționamentele noastre.
Pe linia gîndirii lui Paul Ricoeur, e nevoie de existența unei societăți fracționate, de păreri divizate, contradictorii pentru ca dezbaterea, chibzuirea să-și aibă rostul, și luarea unei decizii să fie fezabilă. Dezbatem pe baza diviziunii pentru a lua o decizie, cu scopul de a ține motorul democrației în mișcare. Să dez-batem, să nu ne mai batem, e năzuința, preocuparea multora dintre noi. Dar pentru asta trebuie să acceptăm diversitatea, opoziția, pluralitatea, prezența celuilalt în toată complexitatea lui. Nu să barăm fîlfîirea fasoanelor celuilalt doar pentru a lăsa loc fandoselilor proprii.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
