Sâmbătă, 15 ianuarie, am fost vaccinat cu a treia doză, iar marți (18.01.2022) m-am trezit bolnav copt. De covid, bunînțeles. M-a chinuit boleșnița vreo două zile (greață, amețeală, somnolență, insomnii, sete, înțepături în ochi etc), iar de joi eram aproape pe picioare. Am rămas în carantină până miercuri, când am început să fac iar pe zmeul; asta-i toată povestea. Pam-pam.
Imediat după Revoluție, atunci în iarna și primăvara lui 1990, două noi vedete au erupt în București: Constantin Galeriu și Petre Țuțea. Întreaga mea generație a dat năvală să-i asculte, că de babaci și de Iliescu al lor n-avea nimeni chef, tineretul se lămurise imediat ce era cu „democrația originală” și cu „comunismul european”, toți voiam să recuperăm ce ni se furase încă de la naștere: acea Românie care n-avea nimic de-a face cu Republica Socialistă România. Părintele Galeriu își făcea veacul la biserica Silvestru din cartierul Moșilor, iar Petre Țutea prin cârciumi. Trebuie spus că ei fuseseră celebri și înainte de Revoluție, dar numai în cercuri foarte restrânse, despre care noi, copiii blocurilor, n-avuseserăm habar. Acum (1990), că aflase toată suflarea de aceștia doi, am dat năvală să-i ascultăm. Din nenorocire pentru mine, eu unul n-am făcut parte din „năvală”.
Motivele au fost complexe (o fată), însă ceea ce contează este că eu, Mihai Buzea, am ratat momentul de a-i urmări live. Pe amândoi. Venea jumătate de gașcă de la biserica Silvestru și-mi dădea raportul, eu strâmbam din nas; venea cealaltă jumătate de la terasele din centru, unde domnea Țuțea, ascultam și rapoartele lor, iar strâmbam din nas, că știam mai bine. Am pierdut startul și îmi pare foarte rău.
După vreo două decenii am început să-mi dau seama ce-am pierdut și-am încercat să recuperez prin lecturi, dar nu mi-a mers: ceea ce au lăsat acești doi oameni este de proastă calitate literară. Ei nu știau să scrie. Puteau străluci în vorbire și chiar străluceau (cam toate mărturiile converg), dar în scris se pierdeau, se făceau de râs – ceea ce e trist, pentru că oameni ca ei chiar avea ceva de spus, de lăsat mai departe, de transmis. Îmi vine în minte gluma ceea academică a universitarilor americani, despre Isus: „Mare profesor, păcat că n-a scris nimic”.
Mă pomenesc întrebându-mă, de vreo zece ani încoace (atunci când dau peste o problemă pe care nu știu cum s-o apuc): „Ce-ar fi zis Petre Țuțea?”. E uimitor. Nu îl văd pe Țuțea ca pe un mentor de-al meu, sau ca pe un reper intelectual, moral sau de altă natură, și cu toate astea, fără să vreau (ba chiar mă enervez!), mă trezesc iar și iar punându-mi aceeași întrebare tembelă: „Ce-ar fi zis Petre Țuțea?”.
Da’ chiar! În toată nebunia asta, cu vaxeri contra antivaxeri, cu Rafila contra Șoșoacă, cu guverne contra stradă, cu fii contra părinți, cu prieten contra prieten, parcă vrând-nevrând îmi urcă iar din bezna minții: „Ce-ar fi zis Petre Țuțea?”. Pentru că, oricum și cum, ar fi avut o părere! Era genul lui să aibă totdeauna un punct de vedere despre orice, de la rachete la Nae Ionescu, de la Ucraina la „Critica rațiunii pure”. Ar fi avut o părere și despre treaba asta cu vaccinul. Dar care?Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
