Hafsa, Akif, Azra, Suleymen, Neyla, Dzina, Aisha... și multe alte nume. Eu nu știu cine sunt acești copilași, nu-i recunosc după fețe, dar în fiecare seară îi aud pomeniți în debriefing-ul pe care mi-l face fiică-mea, după ce o iau de la grădiniță. Vă garantez că, la copiii de cinci anișori, luptele pentru putere din interiorul grupului sunt foarte asemănătoare cu cele din Game of Thrones. Orice armă psihologică este bună, orice lovitură este permisă, orice alianță este utilă, orice trădare este posibilă. Simțind că în ultima vreme pierde puncte (se apropie Moș Nicolae!), Neyla a deschis un alt front de atac: „Dumnezeul vostru e mai prost decât al nostru!”. Copiii au adus argumentul cadourilor de Sărbători (aici în Belgia Saint Nicholas e mai important decât Moș Crăciun, nu știu de ce) și au „încuiat-o” pe moment, dar Neyla a revenit a doua zi, cu forțe proaspete: „Și ce dacă, tot e mai prost! Așa mi-a zis Tati”. Copiii au tăcut, n-au mai răspuns nimic, pentru că Tăticii sunt entități foarte respectate atunci când ai cinci ani, dar eu m-am pomenit în fața unei probleme grave: „Auzi”, m-a întrebat fiică-mea, „e așa cum spune Neyla?”.
Ce era să zic? Pactul nostru e să nu ne mințim unul pe altul. I-am spus că voi studia chestiunea și voi veni cu un răspuns. A fost mulțumită, pentru moment, așa că a trecut la un subiect mult mai interesant, și anume iubirea ei pentru Suleymen.
De întrebat, nu am pe cine să întreb: eu nu vorbesc franceza, iar Tăticii nu vorbesc engleza. Ceilalți părinți români sunt la fel de tămâie ca mine, că nimeni nu ne-a învățat teologie și cu atât mai puțin teologie islamică. Iar de grupurile de pe internet mi-e frică ca de dracul, pentru că sunt pline de vânători de eretici, adică de incorecți politic; așa că studiez singur, din cărți. O să-i dau eu de capăt, că vorba ceea, orice lucru are-un capăt, doar cârnatul are două. Și, dacă tot sunt băgat în treaba asta, mi-am zis să scriu și-un articol, cât mai pot. Cât mă mai pot exprima necezurat, asta vreau să zic: am pus în titlu trei erezii, să văd ce iese.
„Neamț”. Cuvânt incorect politic: vine din slavonă și înseamnă aproximativ „mut”, dar mai degrabă „barbar” în sens grecesc, adică „cel care nu poate emite decât sunete primitive, care nu poate vorbi pe limba oamenilor” (așa le sunau slavilor limbile germanice, ca niște lătrături de câini). Să-i spui cuiva „neamț” este evident jignitor, dar mie pot să-mi spun așa: eu sunt cel care nu vorbește aici limba oamenilor, adică franceza. Mârâi și eu pe engleză... ce altceva să fac?
„Țigan”. Cuvânt incorect politic: indiferent din ce limbă vine (unii zic că tot din slavonă, alții propun o origine grecească), este considerat un etnonim profund ofensator, dintr-o mulțime de motive pe care nu trebuie să le desfășor aici, doar mă adresez unui public românofon. Dar mie pot să-mi spun „țigan”, dacă am chef, și nu ofensez pe nimeni: am un job aici, în țara asta? N-am. Mă ocup de gospodărie, aș putea chiar să mă descriu ca „țigan vătraș”. Tot peiorativ și ăsta!
„citește Coranul”. Exprimare incorectă politic, ceea ce habar n-aveam până de curând. Ulema susțin că nicio traducere a Coranului nu este Coranul. Deci, numai un arabofon, chiar nemusulman fiind, are dreptul să folosească expresia „Eu citesc Coranul”, pe când restul oamenilor trebuie să zică „Eu citesc o traducere a Coranului în limba X”. Altfel e de rău, zic acești ulema (acesta este un plural, aproximativ „învățații”, ceea ce la noi ar fi „teologii”. Cică nici asta nu e corect politic, să zici că ulema sunt teologi, dar nu am înțeles încă motivele acestei interdicții).
Vreau să spun că timpul nu e în favoarea noastră. Timpul istoric. Civilizația europeană se află în defensivă. Un miliard de oameni disperați, dar bine înarmați ideologic, se uită spre Casa noastră (Europa) cum se uita Fetița la flăcăruile Chibritelor. Nu trebuie să fii un geniu ca să te prinzi că actuala situație n-o să țină prea mult (eu totuși sper să mai țină o vreme, că doar nu-s nebun). Am sub nas și precedentul istoric: din 1922 până în 1939, Europa cea bogată și mioapă a fost vecină cu vreo 150 de milioane de oameni disperați, bine înarmați ideologic... dar și militar. Nici nu i-a băgat în seamă. S-a ținut de fleacuri, de râci prostești, de dihonii vechi, de vrajbe infantile – și-a urmat ce-a urmat (e adevărat că numai jumătate de Casă a avut parte de „musafiri”). Nu că spun ceva nou. Nici n-am ce.Citeste continuarea pe Contributors.ro
