Paștele 2020, la izolare, sub un stop-cardiac planetar. Biserici fără prezența comunității creștine. Anul acesta (pe care puțini îl voi uita) întâmpinăm Învierea lui Iisus Hristos – deci evenimentul fondator al religiei care a dat omenirii o altă cronologie și Occidentului un tonus global – din case, conectați digital la serviciul liturgic ortodox (cel catolic și protestant s-a desfășurat anterior, în condiții similare). Ciudată situație! Tulburarea psihosocială legată de ”negocierea” prezenței la biserici arată, pe dos, cât de important e ritualul și câtă lume se simte depeizată în absența lui. Onest vorbind, noi avem un creștinism ”patrimonial”: respectăm religia strămoșilor noștri. Comunitățile creștine ”practicante” – nucleul dur al vieții ecleziale – nu se suprapun cu cifra totală a populației. Încă din comunism, când Biserica a fost semi-interzisă, mulțimile erau totuși prezente la punctul culminant al anului, de Înviere. Deși pe atunci nu trăiam pentru a consuma mărfuri și nu aveam libertate (mai ales religioasă), Partidul unic închidea ochii în acea noapte pascală, căci nu prea avea de ales: mase de oameni se îndreptau oricum, la miezul nopții dintre Sâmbăta Mare și Duminica Învierii, către lăcașurile de cult, așa că nici Miliția, nici Securitatea nu mai puteau ”gestiona” acest elan mistic făcut din puterea tradiției și atracția spirituală a convingerii, oricât de superficiale, că moartea poate fi copleșită. E o speranță fundamentală, profund înrădăcinată în psihismul colectiv al societăților modelate de Evanghelii, al căror sens suprem se dezvăluie în realitatea, mărturisită ocular, a ”mormântului gol”. Carantina actuală, impusă manu militari, sub puterea stării de urgență, le-a adus multora aminte de anii totalitarismului, chit că motivația ei – să salvăm vieți, să protejăm categoriile vulnerabile, să nu supralicităm spitalele! – nu are de-a face cu sistemul comunist, ci mai curând cu umanismul democratic al lumii contemporane.
Aminteam ”tulburările” legate de prezența/absența de Paști, la biserici. Ele au depășit în intensitate grijile față de costul economic (usturător) al pandemiei și politicii de shutdown. Și ne-au dezvăluit societatea așa cum e de fapt. Mai întâi, e foarte divizată. Apoi, e neîncrezătoare în stat. Diviziunile cele mai fățișe sunt între creștini și atei sau agnosticii adepți ai unui ”progresism” politic corect, cu latențe dictatoriale, care ar vedea Biserica în catacombe și predică exilarea faptului religios în sfera strict ”privată” (asta își propusese și marxism-leninismul, ajuns la putere pe tancurile sovietice, în 1947). Diverși influenceri” cuadragenari au etalat pe rețelele sociale viziunea lor discriminatorie: creștinii ar trebui carantinați definitiv, asemenea persoanelor vârstnice. Un festival grotesc de rasism generațional și fanatism ideologic… După mintea încinsă a acestor figuri publice auto-legitimate prin violența limbajului și o cascadă de anateme, nu te infectezi în magazinele sau piețele deschise, nici în aeroportul care te duce spre tarlaua germană de sparanghel, dar sigur devii un pericol public dacă te apropii de sfintele lăcașuri! Există însă fracturi și între creștini. Unii se arătau dispuși, pentru a-și dovedi ”fermitatea” în credință, să sfideze recluziunea impusă de autorități. Preoți neliniștiți de situație au criticat ierarhia episcopală. Alții și-au amintit că, încă din veacurile de persecuție și în pofida lor, creștinii s-au dorit cetățeni loaiali ai imperiului roman, adică au dat nu doar ”banul dajdiei”, ca plătitori de taxe, ci și cota lor de supunere față de legile în vigoare. Asta a devenit cu atât mai banal după convertirea lui Constantin cel Mare și oficializarea noii religii, la finalul veacului IV, sub domnia lui Teodosie cel Mare. Iată că acum, sub asediul covid-19, până și îndeobște docila comunitate creștină a fost curentată de o nervozitate surprinzătoare (care dovedește cât de secularizată e, de fapt, și societas christiana). Pe scurt, zâzania moștenirii comuniste, confuziile axiologice ale tranziției și diferențierea tot mai vizibilă a stilurilor de viață și-au dat mâna, pentru a ne face pe toți și mai expuși la ambiguitățile panicate ale etapei.
