I have set fire to myself.
Now my enemies will never find me. And neither my god.
At last, I am safe from all failure.
Scriu acest text “la cald”, având în minte numeroasele reacții legate de interdicția de a participa la slujba de Înviere pe care le-am citit aseară pe Facebook și pe Contributors.
Întâmplarea face că am reluat de dimineață lectura unei binecunoscute interpretări pe care o face Kierkegaard situației lui Iov. Am dat, cu această ocazie, peste următorul pasaj (cu sublinierea mea): “Pentru că într-adevăr casa lui Iov e o casă de jale, în măsura în care o casă poate fi astfel.”
Evenimentele oribile nu se metabolizează ușor. Când ne lovește o calamitate apare, inevitabil, o discrepanță între sistemele legitime de așteptări (adică ceea ce ni se parefamiliar sau măcar compatibil cu normele cunoscute) și ceea ce se întâmplă efectiv. Evident că oamenii nu se descurcă cu această discrepanță și că au, astfel, senzația că răul le depășește mereu așteptările.
Nicio instituție și niciun sistem normativ nu reușește, de fapt, să se descurce cu problema răului. Răul e inepuizabil. Răspunsul spontan al oamenilor la o boală fulgerătoare, accident, atac terorist, pandemie etc. nu poate fi decât precar. Ceea ce instituțiile pot orienta, decide și structura efectiv e, de asemenea, mereu insuficient, mai cu seamă raportat la presanta nevoie de sens care apare în astfel de situații desecurizante.
Aici intervin bisericile și, în sens larg, religia, de fapt sistemele de credințe care capătă, prin instituționalizare, caracter normativ și care, sociologic vorbind, ar trebui să țină în echilibru “economia” morală și motivațională a oamenilor, adică fondul ultim de așteptări și sensuri – inclusiv, nu exclusiv existențiale. Acesta ar oferi oamenilor obișnuiți fără afinități spirituale speciale și fără îndârjiri nihiliste instrumente normative de evaluare a răului care li se întâmplă.
Religia devine, astfel, inevitabil, ea însăși o structură socială orientată care ameliorează sau reduce dicrepanțele între acele evenimente destabilizante și așteptările deja instituționalizate, raportându-le mereu, fie și formal, la un principiu transcendent. O religie schițează, deci, un orizont valoric care, prin demersurile specifice instituției Bisericii ajunge să fie, într-un fel sau altul, integrat structurii sociale.
Oricare ar fi, deci, mecanismele concrete prin care o anumită societate ajunge să răspundă la un eveniment destabilizant, acestea trebuie să fie măcar într-un anumit grad compatibile cu sistemul dominant de valori deja instituționalizate.
Și dacă lucrurile stau așa, atunci n-ar fi oare mai simplu și mai eficient ca religia să fuzioneze pur și simplu cu structura socio-politică a societății? Nu s-ar amortiza astfel mai bine șocurile? Aici apare dificultatea.
Prin instituționalizare, valorile absolute (supramundane) se deteriorează. Prin legiferare, se închid. De unde extraordinara subtilitate și complexitate a problemei secularizării.
Secularizarea s-a dovedit într-adevăr stabilizantă în plan social, însă cu prețul pierderii legitimității celor spirituale în plan civic. Omul, în public, se descotorosește de haina sa spirituală. Pare convenabil s-o țină în intimitate, ca pe un halat de casă. Numai că atunci când exprimarea religioasă a omului e irelevantă civic, ea devine curând superfluă. Puterea politică nu are nevoie de autoritate spirituală pentru a-și îndeplini misiunea de a proteja opțiunile și proprietățile indivizilor liberi. De la irelevanța autorității spirituale până la vidul spiritual s-a dovedit a fi o cale mai degrabă scurtă. De la vidul spiritual la re-divinizarea societății pe criterii imanente, drumul se dovedește a fi încă și mai scurt fiindcă nevoile de manifestare spirituală a omului oricum nu devin mai slabe; ele își găsesc doar alte mijloace de expresie. Deci nici vorbă să se rezolve mare lucru, căci aproape singurul lucru care se obține astfel e că se bramburește conștiința credințeidespre care Părintele Scrima ne-a vorbit pe larg.
Și totuși, știm bine că secularizarea e singura cale.
Din ce e o religie mai bine organizată instituțional, din ce are mai multă putere și eficiență instituțională, intrând astfel și mai flagrant în contradicție cu principiile sale ultime, singurele care îi justifică de fapt existența.
Aș vrea, deci, să subliniez faptul că dilema instituționalizării unui sistem de valori absolute (religioase, cvasireligioase, utopice etc.) e cât se poate de reală. Nu e deloc sigur că valorile absolute pot într-adevăr fi instituționalizate. Cum nu e deloc sigur nici că poți “obține” o comunitate spirituală prin implementarea unor “politici religioase”. Structurându-se social, li se dau automat niște scopuri seculare. Ele nu mai pot lua căile neștiute ale sacrului (știm preabine că Duhul suflă unde vrea). Eledetermină, în schimb, anumite scheme cognitive specifice indivizilor societății respective, niște constelații de sensuri, ticuri de interpretare etc.
Cu cât o biserică sau - de ce nu? - un partid susțin mai abitir anumite principii absolute, cu cât sunt ele mai temeinic organizate, cu atât vor avea ele mai multe responsabilități sociale în anumite contexte sociale concrete. Cu atât, adică, vor fi ele mai des și mai explicit chemate să rezolve dileme și provocări sociale mai degrabă decât impasuri existențiale (în sensul că sistemele de așteptări legitime ale oamenilor vor merge inevitabil în direcția trasată de agenda instituțională respectivă). Și, deci, cu atât vor fi ele mai abitir amendate în cazul în care eșuează în demersurile lor sociale.
Una e religia și alta e “implementarea” sa. Una e marxismul de manual și alta e ce și cum se aplică ce scrie acolo. Atenție, nu spun că sunt “idei bune aplicate prost”, ce vreau să spun este că într-adevăr, în dinamica socială, posibilitățile de instituționalizare ale valorilor absolute sunt limitate și întotdeauna problematice. Nu e blasfemiator să pun, în sensul ăsta, ideile religioase pe același palier cu ideile utopice – să zicem cu egalitarismul – fiindcă și acestea întâmpină exact același tip dedificultate de implementare. Și dacă se implementează, implementarea se va face întotdeauna cu profile deviante, nu cu oameni normali și funcționali.
Așadar, în cazul nostru, a lua Lumină de Paști devine un drept care se cere apărat ca orice alt drept social, adică cu argumente seculare.
Înainte de a tranșa, simplist, spunând că dai Cezarului ce-i revine lui, trebuie să fii convins că ceea ce-i dai Cezarul chiar i se cuvine Cezarului. Convingerile ți le iei din religie și din educația religioasă sau din educația civică și hiperconștiința ta socio-istorică? Important e, deci, nu doar dinspre ce privești problema – dinspre Cezar sau dinspre Dumnezeu, mai există o întrebare care o premerge pe aceasta: cine legitimează pe Cine?
A lua Lumină e un gest spiritual care nu poate fi contestat. Când îl revendici cu argumente seculare, îți pierzi dreptul să-l săvârșești pentru ceea ce este. Nu-l poți “revendica” într-o ordine spirituală care e oricum prin ea însăși inatacabilă.
Pe de altă parte, viața cetățenilor e, de asemenea, într-o ordine laică, imposibil de contestat. Cine dorește să câștige viața, o poate câștiga prin legi, decrete, amenzi și hashtag-ăreală. Numai că, într-o ordine spirituală, se știe că cine dorește să câștige astfel viața, o va pierde.
Nu poți amesteca criteriile și nici să le faci pe unele să treacă drept celelalte fără să nu fii, pe bună dreptate, suspectat că vrei să manipulezi.
Pandemia de coronavirus nu e, de fapt, pentru cei credincioși un eveniment care poate fi înțeles exclusiv în cheie laică. Din nou avem aici problema originii criteriilor de evaluare normativă.
În fine, ca să înțelegem ceva din situația de față, cred trebuie să ținem cont de cel puțin două lucruri:
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
1
2
