„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt27,46). De la înălțimea crucii sale înfipte pe maidanul condamnaților la moarte, strigătul lui Isus din Vinerea Mare, strigăt unic în istorie, a devenit emblema disperării sfâșietoare a omului care se teme să nu piardă prezența Creatorului. „Răstignirea nu e farsă și înșelăciune decât dacă se constată că orice miracol este cu neputință, orice înviere este un basm”, spunea Nicolae Steinhardt cu naturalețea lui lipsită de fanatism. „Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedește integritatea și seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine știe ce joc… [Moartea Domnului] dimpotrivă, poartă – întreagă – pecetea tragediei, dezgustului și ororii” (1). Dumnezeu însuși asumă disperarea și pierderea încrederii înscrise în inima omului prin păcat, spunând în strigătul Fiului său cât de tragică este absența Lui în sufletul omului.
Cei care nu cred sau se răzvrătesc în fața Binelui consideră adesea prezența Răului din lume o suficientă motivație rațională pentru a pune la îndoială Providența. După căderea din Grădina Edenului, lăsându-i lui Adam și descendenților săi memoria culpei, Dumnezeu le-a dat șansa răscumpărării, urmând un nou curs al redempțiunii. Oamenii puteau de-acum să-l descopere, să-l caute, să-l simtă și, bineînțeles să-l trăiască prin încrederea compasiunii făgăduinței unui mântuitor la timpul potrivit. Alegând mai târziu un neam drept martor al așteptării hristice, Creatorul n-a făcut altceva decât să continue remedierea istoriei în favoarea omului. După multe căderi și ridicări consemnate de genealogia iudaică, atunci când Dumnezeu și-a trimis Fiul în istoria omului, El nu a expulzat răul, ci l-a luat asupra-i. De aceea, până la judecata finală, curajul credinței pe care îl oferă nu este unul oarecare, ci acela al Fiului său.
Isus a luat calea fiecărei ființe umane. S-a născut, s-a expus greutăților și a asumat cu firea omului, toată durerea și pericolele ei, invitând la curaj și la mărturisirea bucuriei că Răul nu are niciodată ultimul cuvânt. „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (In16,33). Cea mai mare parte a vieții sale pământești – treizeci de ani –, o va trăi neștiut de nimeni, în așteptarea clipei pentru a putea predica public Evanghelia. Viața și cuvintele lui, minunile pe care va reuși să le împlinească primind credința cu care cei mai mici l-au întâmpinat, vor dezvălui Inima plină de compasiune a Tatălui, dar îl vor conduce negreșit pe Isus la Calvar. Va trebui până la urmă să-și verse sângele pentru toți, punându-se pe sine astfel stavilă în fața răului și arătând bunăvoința de a-i îndura și suporta grozăvia.
Nu există în lume om scutit de încercări. Evenimentele care bulversează siguranța te pun evident în fața a două perspective. Prima este aceea de a te lăsa înfricoșat și demoralizat, pierzând consistența credinței și disperând. A doua este de a crede că dacă un lucru greu de suportat nu poate fi controlat prin voința proprie, dincolo de orice sărmană și deprimantă previziune omenească, el oferă totuși până la urmă o învățătură folositoare. Cel mai important lucru e să știi că nu ești singur. Apoi, că sunt destule exemple în istoria lumii, chiar la savanții științelor pozitiviste, care recunosc în clipele tulburi un drept încrederii și rămășagului cu Cerul.
În aceste zile de încercare, când fizic ușa bisericilor pare iremediabil închisă, trebuie amintit un adevăr important. Lepădarea de sine invită la vederea diferită a lucrurilor: „Cine va voi să-și scape viața o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru mine și pentru Evanghelie, acela o va scăpa”(Mc 8,35). Vinerea Mare ne împiedică să disperăm și să ne răzvrătim altfel decât împotriva Răului. Atunci când Isus moare pe cruce, semnul jertfei sale devine evenimentul care depășește istoria. El rămâne singura zestre a devotamentului față de bine care îi oferă omului măsura acestei lepădări de sine. Jertfa arată de ce răul, prin compromisul meu, primește putere să bulverseze viața (mea și a celorlalți), dar și cum poate fi scos din circuit, fără a-i răspunde cu aceeași monedă, împiedicându-l și micșorându-i proporțiile.
Limba Evangheliei lui Hristos este destul de clară: „Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și mă urmeze!” (Mt16,24). El a purtat crucea, dar acestei purtări îi urmează propria ta cruce, ucenicia confruntării tale cu alegerile bune sau rele, străduindu-te să i te asemeni Lui. A-l urma nu este un antrenament de forță. Înseamnă să renunți la un anumit fel restrictiv de a citi viața, după interese personale, după succesul și siguranța exclusivă a trupului tău trecător prin lume. Mulți cred că lepădarea de sine este o imagine a nefirescului, or tocmai aici stă cheia înțelegerii chemării lui Dumnezeu spre eroism. A refuza „spiritul trândăviei, al grijii de multe, al poftei de stăpânire și al grăirii în deșert!”(2) arată conștiința clară că viața se poate privi prin multe lentile.
Izolarea în casă din aceste zile poate amplifica sentimentul eșecului personal. Este evident că a lua pe umeri propria cruce nu mai e un moft al popilor. Cu ce se îndeletnicește însă un om de caracter în timpuri grele? Până acum, trufia profeților de nenorociri și demagogia istoricilor atoateștiutori – cei care exaltează doar inconsistența nației! – nu au ajutat susținerii eroismului între virtuțile principale ale comunității tale istorice. Face mult bine să-ți amintești acum că vremurile grele pot revela, chiar și la români, mirabile resorturi ale energiilor bune. Energii pentru care reușita vieții nu-și mai permite să piardă cuviința și altruismul Crucii. Și iată, cu puțin umor, făcând introspecții fericite, ai nesperata șansă de a da crezare unui altfel de eroism decât acela în care ai investit ieftin până acum.
De cele mai multe ori, a fi martor la o grozăvie prezentă care scutură conștiința ajută în reconsiderarea itinerarului personal. Un eveniment dramatic nu reclamă doar indignări de factură umanistă, ci ceva mult mai profund. Sunt clipe care, prin contactul singular al persoanei cu fatalitatea, pot schimba traiectoria vieților, altfel greu de situat doar emoțional. Pe Golgota, statura lui Isus răstignit a provocat în asistență un puternic sentiment de nevrednicie și căință: „după El venea mulțime multă de popor și de femei, care se băteau în piept și îl plângeau”; „toate mulțimile care veniseră la această priveliște [a Răstignirii], văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-și pieptul” (Lc 23,27.48). Aceste simțăminte foarte adevărate consemnate cu meticulozitate de Evanghelie, nu au de-a face cu inconsistența omului slab de înger. Dacă te mulțumești însă să le iei în glumă și în aceste zile nesigure, riști să pierzi miezul intim al vieții.
A ajunge ceasul cel rău – de care te ferești în general printr-o grijă firească – îți permite să schimbi măcar ceva în existența-ți searbădă, care altfel se mulțumește ușor cu delectări iresponsabile. Orice timp istoric marcat de dezastre în comunitate conduce la un alt mod de a considera tăria și virtutea. În vreme obișnuită, caracterele tari se definesc prin rețeta succeselor prosperității și a superiorității de mijloace, a căror notă de brutalitate pentru titulari va fi întotdeauna viciul predilect al puterii. În vremuri grele, însă, tipul omului de caracter arată în primul rând consistența omeniei până și în cele mai penibile istorii și sensul jertfei în favoarea celorlalți. Lupta cu tine însuți și cu greul, implicit privirea spre ceilalți, forjează într-adevăr un devotament neobișnuit față de semeni. Întotdeauna Vinerea Mare a scris și la români, mai bine ca oricând, caracterul persoanelor de calitate. Fie că a fost vorba despre rezistența în fața ciumei roșii, în fața ticăloșiei, dar și în fața unei tragice epidemii, refuzând să te lași copleșit.
*
Nu poate fi victorie fără o cruce prealabilă. De acceptul recunoașterii crucii sau de refuzul ei în viață depinde crezul tău în caracter. Niciun eroism nu se poate rupe de o ordine morală care are divinul drept referință certă. Viața omului și a generațiilor nu se consumă doar prin ochii contemporanilor, iar consistența judecății este reală numai din perspectiva timpului. Omul care crede știe că Vinerea Mare capătă sens abia trei zile mai târziu, în Învierea care vine după răstignire și moarte. Când vezi frică, tulburare sau tot ceea ce ar putea inspira disperarea, nu e nimic mai important decât să continui să ceri răbdare, încredere, curaj. Răbdarea cu care și-a trăit caznele Isus și curajul de a trece dincolo de siguranța momentană a trupului tău. Dacă nimic nu te desparte de dragostea Lui (cf. Rom 8,35), ceea ce trăiești, în ora gravă de acum, te poate asemăna – dacă vrei! – cu El.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
- Mihai Fratila este Episcop al Episcopiei Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti.
