Toate momentele de criză, personale sau comunitare, presupun întîlniri incomode cu ceea ce suntem, cu ceea ce sunt (sau credem că sunt) ceilalți și cu ceea ce are să vină. În fond, e vorba aici de un hău în care criza însăși ne împinge să privim. De cele mai multe ori, acolo vedem fața nevăzută… Nu a Lunii, ci a noastră, a celorlalți, dar și o proiecție provizorie a viitorului. Pînă la urmă, această privire în hău este întîlnirea cu haosul dinaintea cosmosului; sau, poate, de după cosmos – cînd lumea toată își pierde ordinea și reculează într-un soi de genune dinaintea începuturilor. Sau, mai rău, cu haosul din (și dintre) noi.
Raftul gol
Golul din rafturile supermarketurilor este o materializare a golului angoasei. Cumpărăm compulsiv, în vremuri de molimă, ca să ne umplem angoasa în fața vidului viitorului. Nu știm ce ne aduc următoarele săptămîni, iar golul ăsta trebuie umplut cu ceva. În general, îl umplem cu făină, conserve și alte alimente neperisabile, ba chiar cu hîrtie igienică. Mărturisesc că rețeta asta de supraviețuire în fața vidului, rețetă care include grija pentru tubul digestiv cu ambele sale capete, mă perplexează. Înțeleg totuși că umplerea golului din stomac ori din intestin pare să anestezieze teama de vidul viitorului incert și imprevizibil. În fond, kilogramele de făină din coș arată groaza noastră de a ne pierde substratul material. Vrem mai multă materie, ca să nu murim prin dematerializare. Și dacă n-o să mai avem ce mînca? Dacă slăbim de foame și cădem în vidul neființei?
În fond, principiul este oarecum similar cu cel al adicțiilor. Îți îneci anxietățile în alcool; țoiul de țuică plin te asigură că gura hulpavă a fricii n-are să te înghită. Cu puțin (mai mult) alcool, închizi gura anxietății. Cumpăratul compulsiv în vremuri căzute sub pacostea virușilor este, și el, o reacție în fața anxietății care stă să ne înghită. La urma urmei, ne temem că am putea să nu mai fim, iar asta fie din pricina molimei, fie din pricina foametei pe care ar putea-o trage molima în trena ei.
Raftul gol este golul angoasei pe care l-am pus în locul produselor (cît se poate de) materiale pe care le-am pus în coș, iar apoi în cămară. Am înghesuit pe raft vidul dematerializat, în locul materiei înseși.
Vreți să știți cum arată sufletul compatrioților noștri (în fond al nostru, al tuturor), în vreme de criză virotică? Vizitați supermarketurile și verificați cu atenție rafturile. Vedeți ce produse lipsesc. Ne-am lăsat acolo vidul angoaselor. Pe scurt, fiecare raion păstrează acum cîte o categorie din angoasele noastre cele mai profunde.
Virusul are prostul obicei de a nu se lăsa văzut cu ochiul liber. Din pricina asta, virusul este peste tot și niciunde. Îl adulmecăm (deși nu miroase), îl simțim (în frisoanele fricii), îl vedem în semenii noștri. Da, coronavirusul are un chip: ceilalți! Toți ceilalți! Omul care s-a așezat lîngă tine în tramvai, azi dimineață; colegul de birou; poștașul care îți aduce pensia; clientul care s-a așezat la rînd în spatele tău. Virusul ăsta are un chip, pentru că are multe chipuri. Și are multe chipuri pentru că n-are niciun chip, iar omul obișnuit nu îl vede. În vidul vizibilului, imaginația noastră crește colonii nesfîrșite de coronaviruși. Oricine este, potențial, purtătorul de molimă, aducătorul de moarte.
În hăul angoasei, un anti-Narcis își privește chipul, fiind totuși sigur că hidoșenia pe care o vede acolo este chipul vecinului, al colegului, al compatriotului, al căpșunarului din Spania, al badantei din Italia, al diasporeanului de aiurea, al politicianului contaminat, al babei de la etajul trei, al chinezului, al sri-lankezului de la Ditrău. Chipuri peste chipuri, toate de-a valma și încoronate cu viruși. Toți și toate împotriva mea; doar împotriva mea. Pînă la urmă, sînt singurul a cărui existență îmi este certă. Mi-e frică, extrem de frică, „ergo” exist. Gurile neantului care sînteți stau să înghită singura ființă de care sînt sigur.
Dacă nu mă înșel, Nicolae Steinhardt era cel care trăgea concluzia logică a aforismului sartrian „L’enfer, c’est les autres!”, și anume: dacă infernul sînt ceilalți, atunci paradisul sînt eu.
Anti-Narcis la Palatul Victoria
N-are importanță culoarea politică a guvernului care ne va trece peste criza COVID-19. Indiferent cum ar fi, criza asta este băltoaca în care se reflectă chipul statului român cu instituțiile sale și care are să scoată la iveală încă o dată tarele și bubele instituțiilor. În scurt timp, vom revedea chipul prezent al demnilor urmași ai lui Decebal (care, nu-i așa?, a luptat eroic cu romanii), ai lui Traian (care, nu-i așa?, i-a învins pe vajnicii daci), ai lui Ștefan cel Mare (care, nu-i așa?, i-a bătut de nenumărate ori pe turci). Prevăd că aici vom descoperi chipul hidos al disfuncționalității instituționale și vidul de competențe în pozițiile care cer o minimă experiență profesională.
Intuim deja cîte ceva. Doar două exemple. Școlile sînt închise, iar noi nu avem platforme de „elearning” funcționale. Universitățile americane au implementat deja de mai bine de un deceniu învățămîntul „online” pentru specializările care pot fi urmate la distanță. Cu o platformă funcțională, elevii din școlile românești și-ar fi putut continua nestingheriți lecțiile. Cît despre ANAF, ne îndeamnă să stăm acasă și să interacționăm cu personalul administrațiilor fiscale cu precădere „online”. Verificați cît de prietenos este spațiul privat v irtual; sau încercați să contactați telefonic administrația fiscală din zona dumneavoastră (m-aș mira să reușiți).
Să nu anticipăm însă: anti-Narcisul disfuncționalității își va arăta în curînd chipul în vidul inovării ultimelor decenii, așa că ne vom convinge singuri de înfățișarea acestui vid.
Biserica goală
N-am idee dacă anti-Narcis își caută chipul privind în cristelniță sau în aghiasmatare. Cel mai probabil că îi e frică de ele ca de tămîie. Tot ce ne poate propune spre împărtășire este vidul. COVID este vidul nostru comun. În angoasa molimei și deci a morții, oamenii deprinși doar cu materialitatea ființei lor cad în vidul angoasei. În fond, vidul angoasei este singurul loc comun al oamenilor materialității, în vremuri de molimă. Co-vidul – vidul comun – este singurul loc al întîlnirii cu celălalt. Poate că molima asta este o întrupare a însingurării noastre postmoderne.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
