’’Revolta’’ împotriva celor doi srilankezi a generat reacții publice foarte diferite în mass-media românească. Cel mai vocal și popular punct de vedere a blamat discriminarea celor două persoane ca rezultat direct al influenței mass-mediei din Ungaria, la care sunt expuși în mod constant maghiarii din Ditrău. Mai mult, că în Ungaria și în Secuime, discursul virulent anti-imigrație al premierului Ungariei, Viktor Orban, lasă răni adânci. Apoi s-a dat vina pe instituțiile locale care nu îi învață pe secui să fie toleranți și să înțeleagă diversitatea rasială, reacționând altfel la prezența imigranților. Unii le-au oferit locuri de muncă în alte colțuri ale țării, dorind evident să arate toleranță și cât de primitori sunt românii. Plecând de la aceste discursuri, care au animat spațiul public românesc în ultima perioadă, în acest articol prezentăm câteva date și informații despre primirea și acomodarea imigranților în România. Prezentăm date despre câți imigranți sunt în România, care sunt câteva dintre percepțiile care însoțesc această migrație de dată recentă și mecanisme psihologice care stau adesea în spatele discriminării imigranților.

Toma Burean Foto: Arhiva personala

Percepția cetățenilor români despre imigranți și invers

Conform World Values Survey din 2018, 23% dintre români menționează imigranții ca persoane pe care nu și le-ar dori ca vecini, un procent apropiat de media europeană, în contextul în care în România migrația este un fenomen aflat abia la început. Vom discuta aceste date în paralel cu datele despre Ungaria, pentru a vedea și care este efectul posibil al ideologiei anti-migraționiste a guvernului Orban față de România, unde nu avem o asemenea situație. Așa cum se poate vedea și în Figura 1, Eurobarometrul arată și un trend descrescător al procentului de cetățeni care au o imagine negativă despre imigranții din afara UE atât în România cât și în Ungaria.

Într-un raport din 2019, realizat de Centrul pentru Studiul Comparat al Migrației, se arată că o parte din imigranți se simt discriminați la restaurante, în relațiile cu autoritățile publice, instituții de învățământ și în mijloacele de transport în comun. Raportul include un sondaj al imigranților din România și date agregate culese de la instituțiile locale și naționale care intră în contact cu imigranții, cum ar fi casele județene de sănătate și inspectoratele teritoriale de muncă. Cercetarea arată că există sincope de comunicare între instituții și că mulți angajați nu pot raporta sau raportează trunchiat numărul de imigranți care beneficiază de asigurări de sănătate, câți sunt angajați , câți sunt școlarizați și așa mai departe.

Mai mult decât atât, reiese destul de clar faptul că la nivel național, instituții vitale acomodării imigranților nu sunt încă pregătite să acomodeze drepturile și nevoile esențiale ale acestora. Ministerul Muncii, Ministerul Sănătății sau al Educației nu au niciun funcționar sau birou care să se ocupe de imigranții din România. Nu mai vorbim despre inexistența unor birouri de integrare a imigranților la nivelul marilor orașe, după modelul existent în marile orașe europene. De altfel, imigranții par să fie în sarcina exclusivă a Inspectoratelor Generale de Imigrări (IGI) din cadrul Ministerului de Interne. Aceste inspectorate însă, se ocupă în special de emiterea permiselor de rezidență și de urmărirea celor care depășesc perioada de ședere, și mai puțin de integrarea efectivă a imigranților în societatea românească și de problemele complexe care în general sunt generate de migrație. Alte instituții are trebui să se ocupe de aceste aspecte.

Câți imigranți vin în România?

Tot mai mulți, și depinde de criteriile de numărare.

Datele Inspectoratului General pentru Imigrări din 2018 raportează un număr total de 120.399 de cetățeni străini înregistrați. Dar numărul celor care sunt născuți în altă țară și care trăiesc în România este de aproape patru ori mai mare. Astfel, conform Națiunilor Unite, numărul de persoane care s-au născut în afara României (imigranți cu cetățenie română, cetățeni ai altor țări UE, ai altor țări terțe, sau refugiații) este de 462,000 pe un trend de creștere (vezi Figura 2).

Figura 2. Numărul total estimat de imigranți care trăiesc în România (persoane care s-au născut în altă țară și sunt înregistrați în România).

Conform Eurostat însă, suntem mai degrabă la coada clasamentului european, asemenea unor țări mult mai mici ca populație și teritoriu decât România (Tabelul nr. 3). Peste 80% dintre imigranții estimați din România de Eurostat în 2017 sunt din alte țări membre UE. Împreună cu migranții din UE, sunt estimați a fi 147.000 de imigranți. Astfel, deși datele arată că aproximativ 2% din populație s-a născut în afara României, o bună parte dintre aceștia sunt foști cetățeni moldoveni deveniți cetățeni români, foști cetățeni ucraineni, sau copiii imigranților români care sunt înregistrați și în România, dar au cetățenie română (UN DESA 2019). Mai mult decât atât, o parte sunt înregistrați în România dar nu se știe câți au migrat mai departe către alte țări din Uniunea Europeană.

Sursa: IGI și https://bit.ly/2RVWXeC

Inclusiv în rândul cetățenilor străini înregistrați oficial, nu este o surpriză faptul că cei din Republica Moldova sunt cei mai mulți (16%). Ei sunt urmați la egalitate de persoanele din Turcia (16%). Sirienii reprezintă 58% dintre refugiați. În 2017, la Inspectoratele Generale de Imigrări, erau înregistrați 62.926 de imigranți și 3.924 de refugiați și persoane care caută azil politic (Figura 3). Tabelul 1 prezintă statisticile privind țara de proveniență a celor mai mari grupuri de persoane din afara UE.

Numărul total de imigranți = 62.926 la care se adaugă 3.924 refugiați și solicitanți de azil în 2017

Tabelul nr. 1 Raportul Inspectoratului General de Imigrări despre numărul imigranților în România în 2017 (aceste numere nu includ refugiații și solicitanții de azil politic)

În țările cu tradiție de imigrație din vestul Europei numărul de imigranți ajunge de ordinul milioanelor de persoane, România fiind departe deocamdată de a experimenta o asemenea situație. Dar, în contextul european în care România devine și ea, încet-încet, o țară de imigrare, putem să ne gândim la resorturile psihologice care au stat la baza discursurilor și atitudinilor afișate în cazul de la Ditrău. Un caz în urma căruia putem învăța ceva și ne ajută să mergem mai departe în a înțelege contexte mai generale de imigrație și a ne adapta acestora.De altfel, creșterea numărului de imigranți în România reprezintă un semnal economic pozitiv și este asociată în general cu dezvoltarea economică și un nivel de trai în creștere.

Câteva mecanisme psiho-sociale ale discriminării

Diferențele rasiale și locul nostru în societate se învață încă de la o vârstă fragedă. Un experiment realizat pe copii de 3 până la 8 ani preferă să se joace cu păpuși de culoare albă. Copiii spuneau că fac asta pentru că păpușa albă e mai curată și mai ordonată. Aceleași explicații le furnizau și copiii negri. De asemenea, în momentul în care diferențele dintre grupuri devin vizibile, precum că brutarii din Sri Lanka „au o culoare diferită a pielii” decât ceilalți locuitori din Ditrău, prejudecățile se activează automat. Prin educație putem controla și filtra manifestarea prejudecăților. Inclusiv limbajul autorităților poate dezumaniza imigranții. Dezumanizarea e un mecanism psihologic prin care persoanele se detașează de un grup pentru a-l putea trata cu violență sau cu abuzuri. La un moment dat, un om de afaceri care lucra cu imigranți îi numea “tranșe” de muncitori. Alții folosesc cuvinte precum “val”, “hoarde” atunci când discută despre imigranții refugiați. Imigranții care depășesc perioada de ședere sunt “depistați”, “amprentați” și “expulzați”. Și exemplele din această sferă pot continua.

Exemplul de mai sus sugerează faptul că discriminarea (de gen, etnie, rasă, sau clasă socială) deși este un fenomen generalizat în societățile moderne, se manifestă foarte adesea în legătură cu migranții (în special cei nou veniți, străinii sau „alterii”). Imigranții sunt adeseori discriminați iar motivele sunt dintre cele mai diverse. De altfel, cercetarea despre discriminare este extrem de diversificată și are o istorie veche, inclusiv în România, unde studii extensive au tratat discriminarea minorităților etnice, în special romii, discriminarea religioasă, de gen sau cea sexuală. Intenția noastră nu este de a discuta noțiunea sau teoriile despre discriminare ci de a argumenta faptul că, odată cu transformarea în țară de imigrare, România va cunoaște forme noi de practici discriminatorii. Adesea motivele invocate ale discriminării sunt economice, atunci când migranții intră în competiție pentru anumite resurse (mai ales locuri de muncă – deși datele arată că în general migranții ocupă de cele mai multe ori locurile de muncă rămase neocupate de localnici) și/sau din motive culturale (de exemplu schimbarea normelor și identităților sociale dominante din societate), rasiale, religioase, de ordine socială sau clasă. Discriminarea poate fi experimentată sau „soft”. În Europa, perspectiva culturală este adesea invocată. Un exemplu elocvent în acest sens sunt experimentele făcute de Sambians și alții în 29 de gări din Germania care confirmă ipoteza că o înțelegere comună a normelor poate duce la reducerea discriminării față de imigranți. Iar un articol celebru al lui Andreas Wimmer argumenta mult mai demult același fapt, anume că integrarea, respectiv reducerea distanței sociale dintre imigranți și localnici, se produce în funcție de normele sociale acceptate de către imigranți. Față de aceste cazuri din contexte vest europene, cazul de la Ditrău diferă în sensul rasializării imigranților. Nu este de mirare într-un fel, ținând cont de faptul că rasismul nu este singular la Ditrău ci apare în multe contexte românești.

Reacția la prezența celor doi srilankezi are loc într-un mediu instituțional, social și economic care încurajează reacții rasiale și de discriminare. Presa a menționat nenumărate cazuri similare de discriminare prin gesturi și comportament abuziv. În 2007, la Bacău prezența în centrul orașului a celor 100 de cetățeni chinezi care au venit la muncă într-o fabrică de textile a generat gesturi obscene din partea unor băcăuani. În 2019, tot presa dezvăluiecondițiile inumane în care erau cazați niște muncitori vietnamezi, chiar lângă capitală. Cu alte cuvinte, o avea Orban Viktor vina lui pentru reacțiile celor din Ditrău, dar acest fenomen nu este chiar singular în societatea românească. Mai mult de atât, discriminarea față de minoritățile etnice, religioase sau de gen este o constantă în România și poate constitui un modus operandi pentru discriminarea imigranților.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro”