(…) Beam numai cafea naturală şi ness… Pe-atunci astea erau o raritate, dar la mine nu era o problemă. Am avut blugi cînd costau opt sute de lei perechea. Opt sute erau bani, nu glumă! Şi nici nu găseai blugi la toate colțurile… Ei bine, eu am avut! Cind ieșeam îmbrăcată cu ei, tot cartierul întorcea capul după mine. Kent şi BT pentru doctori, nici nu mai spun. Nu exista să nu am în casă cîteva pachete, în caz că, Doamne ferește!, dădea vreo boală peste mine sau dacă aveam nevoie de-un concediu medical. Ba chiar fumam şi eu țigări dintr-astea bune, pe vremea cînd mă prosteam, că doar n-am tras niciodată fumul în piept.
Radu MarzaFoto: HotnewsDar ce n-am avut!?
Pepsi ne aducea şefu’ cu lăzile de la Restaurantul Partidului. Bomboane de pus în pom, la fel. Nu exista să mă prindă pe mine sărbătorile de iarnă fără bomboane de împodobit bradul sau fără portocale. Carne, ouă sau caș, ăhă, de-aş fi putut eu mînca atîta cît puteam face rost. Cînd nu aducea şefu’, treceam pe la vînzătoarele pe care le cunoşteam şi cu mîna goală nu plecam. Bineînțeles, trebuia să fiu atentă cu ele, că şi ele trebuiau să trăiască. Uneori mă sunau vînzătoarele să trec pe la magazin, că au ceva bun pentru mine pus deoparte, fiindcă știau că nu le las cu buza umflată. Nu numai că le dădeam bacșiș de fiecare dată, ci, dacă se întîmpla să aibă nevoie de o pilă pe undeva, ştiau că eu sigur le rezolv. Ca să fiu cinstită, uneori nici nu aveam chiar aşa mare nevoie de ce-mi păstraseră ele, dar tot treceam să iau. Mai duceam la ţară, mai aduceam la serviciu sau o mai serveam pe doamna Rozalia, croitoreasa de la noi din bloc. Pe-atunci aveam ca să dau şi la alţii, iar acum nu am nici pentru mine. (…)
Fragmentele de mai sus sunt extrase din romanul lui Dan Lungu, Sînt o babă comunistă! (Ediţia a treia. Iaşi, Polirom, 2011, p. 69-70), pe care l-am citit de câteva zile. Nu despre carte – care este o carte mare! – vreau să scriu aici, ci despre esența pasajului cu care am început. Desigur, cartea este un roman, dar fondul ei de document este mai presus de orice îndoială.
Am copilărit în comunism, am prins destul din Epoca de Aur ca să-mi amintesc multe-multe lucruri (la Revoluție aveam aproape 16 ani), urmăresc cu atenție ceea ce se discută în spațiul public despre Revoluție, despre comunism… În ultima vreme se vorbește chiar mult și asta este bine. Trebuie vorbit, trebuie păstrată amintirea acelor vremuri, pentru că ele sunt o parte din trecutul pe care copiii noștri nu au voie să o ignore și să ridice din umeri numai pentru că sunt lucruri care s-au întâmplat acum 30 sau chiar 70 de ani și, deci, pe ei nu îi privesc.
Printre subiectele discutate în acest context a revenit unul: pe vremea lui Ceaușescu se trăia mai bine. Din capul locului, răspunsul meu este cu toată tăria negativ. Nu. Nici eu, nici familia mea, nici în general societatea românească nu trăia mai bine. Dar nu este locul aici să dezvolt acest subiect, care este mare și complicat și care comportă numeroase nuanțe, ci vreau să semnalez câteva aspecte, cred eu, demne de luat în seamă.
Citind pasajul din cartea lui Dan Lungu, am rămas pe gânduri. Ba chiar am avut o revelație. Nu pentru că mi-ar fi spus lucruri noi, ci pentru că m-a luminat. Personajul care rostește cuvintele de mai sus descoperă despre sine că este o ”babă comunistă”, o nostalgică a vremurilor lui Ceaușescu și meditează pe marginea acestei descoperiri. Așa am ajuns să mă gândesc la motivele care îi fac pe oameni – pe unii dintre ei – să regrete comunismul și să spună, sincer, că se trăia mai bine pe vremea lui Ceaușescu. Fragmentul lui Dan Lungu explică cine și cum trăia mai bine pe vremea lui Ceaușescu. Citindu-l, descoperi că nu era o bunăstare generală, a tuturor, nu era o societate în care bunăstarea să facă parte în mod organic din societate. Sigur, regimul – în frunte cu Constituția RSR – predica egalitatea cetățenilor etc., doar că în realitate această bunăstare era ”cu circuit închis”, de ea se bucurau doar cei care dispuneau de ceea ce pe atunci se numea PCR: ”Pile, cunoștințe și relații”. Restul, oamenii obișnuiți, se puneau cuminte la coadă și apoi se întrebau ”ce se dă?”. Cu alte cuvinte, se trăia mai bine (de către unii!) nu pentru că așa era starea naturală a societății, ci pentru că existau privilegii date de apartenențe la anumite structuri ale partidului și ale securității, relații de familie, prietenii, cumetrii, solidarități. Spune ”baba comunistă”: Nu numai că le dădeam bacșiș de fiecare dată, ci, dacă se întîmpla să aibă nevoie de o pilă pe undeva, ştiau că eu sigur le rezolv. Adică era o bunăstare plătită prin corupție. Nu mare, dar totuși corupție.
Așa se trăia mai bine pe vremea lui Ceaușescu.
O revelație similară am trăit în urmă cu vreo doi ani, în fața unui ”magazin mixt” dintr-un sat din Munții Apuseni, unde am intrat în vorbă cu un moș de vreo 80 de ani, pe care l-am tras de limbă să-mi povestească pe unde a trăit și ce-a făcut pe vremea lui Ceaușescu, când – se subînțelege – a dus-o mai bine. Omul lucrase în tinerețe pe șantiere, pe la Drobeta Turnu-Severin, avusese un salariu impresionant – 6000 de lei, primea trei mese pe zi, statul se ocupa de toate nevoile sale, avea un program lejer, dar ceea ce i se părea lui cel mai extraordinar din acea etapă a vieții sale a spus-o într-o frază: ”Domle, atâta am putut să furăm pe vremea aia!”. A spus-o nu cu părere de rău, ci cu nostalgie. Cu încântare.
Deci, pe scurt: aprovizionarea ”sub mână” și furtul din ”avutul obștesc”.
Iată cine, cum și de ce se trăia mai bine pe vremea lui Ceaușescu.
Evident, nu sunt acestea singurele și cele mai importante răspunsuri la întrebarea ”se trăia mai bine pe vremea lui Ceaușescu?”, dar cred că ele trebuie avute în vedere.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
