Un prieten mi-a trimis pe mail ce a spus recent despre Brexit dl Boris Johnson, fost primar al Londrei și actual ministru de Externe britanic. Un discurs sofisticat, zicea amicul meu, așa cum nu poți găsi la politicienii de pe Dâmbovița. Nivelul respectiv, obținut prin educație la Eton și studii clasice la Oxford, este mai degrabă curent în elita albionică. Vedem în el confirmarea punctuală a principiului că democrația le oferă națiunilor posibilitatea de a fi conduse de liderii pe care îi merită. Așadar, românii – ca și britanicii, olandezii sau grecii – au la guvernare proiecția a ceea ce fabrică în societatea lor. Nu există guverne ”ideale”, rupte de realitatea medie, ci doar transpuneri executive ale acesteia din urmă. Paradoxal sau nu, găsești lideri cu educație privilegiată, la universitățile majore din topul global, mai curând în regimuri semidemocratice sau chiar autoritare. În democrație, you get what you give. Nivelul liderilor occidentali reflectă vechimea universităților excelente pe care le găzduiesc națiunile lor. În UK, o școală eminentă, precum King’s College London, are ”numai” două secole și ceva, spre deosebire de primele universități, fondate cu 500 de ani mai demult… La noi, universitatea apare în a doua jumătate a veacului 19. Numai că, de aproape trei decenii, nu mai suntem izolați prin Cortina de Fier, avem deja compatrioți care au studiat în mari centre apusene, deci sincronizarea cu nivelul intelectual al blocului geopolitic din care facem parte a devenit posibilă. Și rămâne dezirabilă, căci asta își doresc românii școliți, care contribuie din prima linie la dezvoltarea țării. De ce nu a devenit ea normativă?
La finalul anilor 90, când se produce prima alternanță democratică la putere din România postcomunistă, noul președinte, dl Emil Constantinescu, promitea atragerea în administrație și diplomație a 15.000 de ”specialiști” formați la standarde europene. Cifra, supraevaluată, a sfârșit ca referință satirică amară. Cert este că doar în meteoricele guvernări de Dreapta s-a produs o deschidere elitistă. În rest, am mizat pe rețele partinice și clientelare formate prin contraselecție. Nu competența de nivel ridicat a contat în fixarea listelor electorale și promovarea miniștrilor, cât fidelitatea față de ”partid” și cenușiul unor personaje obediente, care nu periclitează ierarhiile interne prestabilite. Evident, e mai ușor să găsești asemenea marionete decât să cauți, pentru a promova, personalități complexe și adaptate lumii contemporane. Numărul celor educați în mari universități de clasă mondială e firește cu mult mai mic decât cel al absolvenților produși pe feuda lucrativă a dlui Aurelian Bondrea. Primii, văzând că nu au culoar profesional pe măsura competențelor dobândite, au re-emigrat, lansând pe piață noi argumente în favoarea exilării creierelor. Din om în om și de la caz la caz, românii cu educație superioară în marile universități apusene au ajuns la concluzia că nu mai merită să revină acasă, unde nu-i așteaptă recunoașterea meritată, ci marginalizarea garantată prin tot mai obscena solidaritate a mediocrităților. Națiunea a irosit astfel principala sa resursă de sincronizare civilizațională. Această ratare e mascată de mimetismul occidentalizării formale – lumea urbană se îmbracă de la mall, noile tehnologii remodelează comunicarea socială, se copiază din greu mode, concepte și atitudini, însă mentalitățile dominante rămân marcate de anti-elitism, izolaționism etnocentric, ruralism de substrat și nostalgie a colectivismului amorf, moștenit din comunism. Dincolo de simpatii electorale și opțiuni ideologice, România Centenarului e schizoid separată în două realități asimetrice: o minoritate modernizatoare tot mai deconectată de sfera politică (departe de butoanele decizionale) și o majoritate refugiată într-un trecut mitizat, refuzând – sau măcar încetinind – schimbarea socioculturală de substanță. Cercul vicios în care ne-am instalat se autoagravează: cu cât constatăm dramaticul decalaj dintre noi și statele avansate ale UE, cu atât ne repliem în fantasme anti-occidentale tot mai agresive. Blocarea monopolistă a agendei publice pe tema justiției demonstrează că nu vrem să ieșim din sărăcia noastră endemică: preferăm să o redistribuim prin politici penale cât mai drastice. Educația orientată spre viitor (soft skills & foundational literacies) construirea unei infrastructuri capabile să accelereze schimburile, creșterea autonomiei operative a cetățenilor în raport cu statul, meritocrația și excelența ca temei al unor politici publice de real impact social au devenit secundare sau chiar irelevante. Continuăm, de asemenea, să idolatrizăm ideia mesianică, legată de lideri salvatori, de parcă evoluția națiunii ar consta în ”norocul” unei acțiuni carismatice și nu în impersonalizarea procedurală a vieții instituționale, dublată printr-o libertate crescândă la nivel personal și local.
Primitivismul magic al acestui orizont de așteptare sabotează potențialul apartenenței la UE și NATO, nutrește euroscepticismul populist, întreține stilistica autohtonistă a unui imaginar retrograd și limitează contractul social la un soi de coabitare otrăvit-resentimentară, în care disconfortul stagnării e compensat prin căutarea de țapi ispășitori. Un simptom și mai alarmant privește declinul politeții în relația inter-umană și viața publică (să nu uităm etimologia comună a ”politicii” și ”politeții”: igiena minimă a vieții în cetate). E teribil să observi că pudoarea autocenzurii din comunismul terminal, transferată în primii ani ai tranziției, conținea mai multă civilitate publică decât perioada actuală, când banalizarea insultei și apoteoza grobianismului mediatic se desfășoară nestânjenit, fiind chiar plebiscitate pe forumuri, ca marcă specifică a românității. Nu a cucerit inima poporului regretatul Ion Rațiu, cu eleganța lui britanică, patriotismul său interbelic și partidul său defunct. Adevărata figură profetică a ”noilor timpuri” s-a dovedit până la urmă un personaj provenit din vechiul regim: Corneliu Vadim Tudor, cu tot cu ethosul său securistic, alcătuit din demonizarea obscenă a elitelor liberale și demagogie patriotardă.
Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro
