Firește că societățile moderne sunt prea complexe pentru a rămâne ”organic” sudate, precum comunitățile rurale sau urbane din epocile anterioare. În satul de la 1200, 1500 sau 2015, cam toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Într-un oraș cu 50 000 de locuitori, acest deziderat – sau blestem – devine greu de atins. Cu cât urci pe scara demografică, fagurele social se complică exponențial. Confruntată – în cazul nostru – cu o națiune de 20 de milioane, rațiunea critică se gripează: de unde să începi ? Sigur că științele omului au generat instrumente de sondaj și cuantificare a faptului social care se pot aplica oricărei dimensiuni. Și totuși societatea (ca ansamblu) rămâne o abstracție difuză, menită să ascundă o realitate fracturată.
Mă gândesc adesea la societatea românească: mi-am legat viața profesională și familială, dar și existența intelectuală de ea. Cum arată, e o perpetuă iluzie ! Văd din ea numai fragmente, pe care le recompun sub forma unui puzzle mereu deranjat, mereu incomplet. Comunismul a turtit diferențele de clasă, a lumpenizat țăranul și a ruralizat burghezul, fie și prin repartiția masivă a licențiaților la coada vacii. În 89, diferențele socio-culturale – valabile până în anii 50 – erau aproape lichidate. Unde mai era micul din mahala ? Grataragiul de cartier, proprietar de ”grădiniță” ? Unde, boierul pământean și greco-bulgărimea, armenimea, evreimea sau nemțimea care țineau comerțurile și dezvoltaseră prima rețea industrială din România Mare ? Ce mai rămăsese din chiaburi, nucleul clasei de mijloc rurale ? Dar din clerul, dăscălimea și avocații de pe vremea lui Carol al II-lea ? Puteai să mai găsești boema Capșei, avangarda, Fălticeniul, cu puzderia lui de reviste literare ? Nu. Toți acești actori ai ultimei societăți libere fuseseră topiți în sărăcie, propagandă, penurie organizată, represiune, delațiune și control statal absolut, rezultând de aici o pastă vâscoasă, cenușie, sterilă. S-au pierdut nu doar farmec și know-how, nu doar surse de venit și patrimonii, ci și memoria însăși a țării, deodată cu demnitatea minimală de a fi român.
Văzută în acest retrovizor, societeatea noastră (atât de enervantă, mai ales că suntem strâns uniți cu ea, în frustrări și eșecuri) s-a recompus, după comunism, cu o impresionantă plasticitate. Numai că s-a recompus pe dos. Au furat startul nu rămășițele spectrale ale celor distruși ca ”dușmani ai poporului”, ci activul PCR, Securitatea, conducerea Armatei comuniste, rețeaua din comerțul exterior etc. Cu alte cuvinte, acești campioni ai uniformizării au devenit fermenții unei noi diversficări a țesului social. Se prea poate ca istoria, cu știutele sale viclenii, să ne fi făcut pocinogul acesta: nu prea avem ce face pentru a-i corecta traseul. Contra-selecția din comunism a devenit baza noii selecții din faza tranziției. Însă comunismul a făcut mai mult decât să aglutineze tipurile sociale din România tradițională. A dat orașul pe seama abatorului mitologic al Inginerului și a tocat elita intelectuală la moara Propagandei. Lupta dintre inginer și activist a fost matricea psihanalitică a ideologiei comuniste și n-am scăpat de ea nici acum. În plus, comunismul a garantat triumful unei culturi a suspiciunii, dedublării și izolării în minciuna convențională. Cu cât erau mai masificați, distanța dintre indivizii componenți ai maselor de manevră creștea. Nu puteai să fii cartonaș din literele cu care scria pe stadion CEAUȘESCU și să te simți ”solidar” cu ceilalți purtători de plăcuțe… În faza comunismului terminal, a nu vorbi cu vecinul, a nu te mai încrede în nimeni, devenise principalul gaj al supraviețuirii.
Deși societatea prezentă e din nou policromă, marile categorii socio-profesionale perpetuează clivajele dramatice induse de corvoada totalitară. Orășenii și sătenii continuă să locuiască pe continente diferite. Tinerii și maturii se ignoră sau se deranjează mutual. Științificii, IT-știi, inginerii nu-i au decât pe web designeri, arhitecți și PR-iști ca punți către lumea (altminteri necunoscută) a actorilor, pictorilor, scriitorilor, artiștilor lirici, sculptorilor, fotografilor profesioniști, sociologilor, antropologilor, librarilor etc. Meseriile militarizate (armată, poliție, jandarmerie, servicii etc) nu se amestecă decât incidental cu universul ”civililor”. Blogerii de dreapta nu se văd la cafea cu blogerii de stânga, iar redacțiile revistelor culturale se mai intersectează doar pe Facebook. Iată-ne opăriți de superstiții și scufundați în stereotipuri ale distanței. Am fost de pildă uimit să văd câtă lume ”nu se aștepta” ca unul din ”categoria” mea (clișeul zice: scriitor și diplomat scrobit) să abordeze tema rețelelor de socializare (socotită prea ”frivolă” pentru un condei conservator). Un prieten mai tânăr, stea în ascensiune a politicii, și-a intitulat recenzia ”OMG ! Baconschi pe Facebook ? WTF!”
Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro
