Juncker (PPE), Schulz (PSE), Verhofstadt (ALDE), Bové/Keller (Verzi), Tsipras (GUE) – cinci candidați și jumătate! Unul dintre aceste nume va avea un rol decisiv în următorii cinci ani asupra vieții cotidiene a românilor, fie și pentru simplul fapt că acesta va fi la originea unei bune părți din legile aplicabile în România (uneleestimărisituează legislația adoptată la Bruxelles la peste 70% din legislația aplicabilă în România). Parlamentul European a promis alegătorilor că președintele Comisiei va fi decis în funcție de rezultatul alegerilor, însă promisiunea este interpretabilă, iar miza mare.
Anul 2014 – an de cotitură în istoria europeană?
Pentru prima dată în istoria Uniunii Europene, alegerile pentru Parlamentul European vor conta în determinarea Președintelui Comisiei Europene (articolul 17.7, Tratatul UE*), o șansă unică pentru cetățenii europeni de a se implica în conturarea politicii și politicilor europene. De altfel, conformsondajelor de opinie Eurobarometru, o majoritate a europenilor declară că posibilitatea de a influența alegerea Președintelui Comisiei Europene este un factor care îi va determina să participe la votul prevăzut pentru 24-25 mai. Având în vedere faptul că prezența la alegerile europene a scăzut constant din 1979, an în care s-au desfășurat primele alegeri europene până astăzi, pariul nu este mic.
Dincolo de creșterea participării la vot, miza esențială ține de vechea luptă între curentul federalist și cel interguvernamental. În termeni instituționali, acesta opune pe de o parte Comisia și Parlamentul, care își doresc o Uniune Europeană cu cât mai multe competențe (pe modelul unui stat federal) și, pe de alta, șefii de stat și de guvern, regrupați în Consiliul European, care apără competențele naționale.
Privită în acest context, inițiativa partidelor europene de a numi candidați pentru președinția Comisiei, încurajată de Barroso, nu poate fi văzută decât ca o interpretare a articolului 17 favorabilă curentului federalist. Greu de refuzat de către șefii de stat și de guvern europeni această propunere pentru mai multă democrație, fără a atrage oprobriul public. De altfel, remarcile sceptice ale Angelei Merkel pe marginea acestui subiect au fost rapid înfierate de către susținătorii procesului.
Zarurile nu sunt încă aruncate. Strategii europene, strategii naționale
Nu au promis partidele politice europene mai mult decât pot oferi? Social-democrații au promis alegeri primare interne la care au renunțat în cele din urmă pentru a îl înscăuna pe președintele Parlamentului European, Martin Schulz, drept candidat (acesta a fost ales cu 91% din voturi la congresul ținut pe 1 martie la Roma). Liberalii au preferat și ei să evite o alegere directă între cei doi candidați anunțați – belgianul Guy Verhofstadt și finlandezul Olli Rehn. După ce a aspirat la funcție și în 2004 și în 2009, Verhofstadt, liderul grupului liberal din Parlamentul European și fost prim-ministru al Belgiei, a fost uns pe 1 februarie drept candidat oficial pentru președinția Comisiei, lui Rehn oferindu-i-se în schimb “o funcție importantă la nivel european”.
La cealaltă extremă s-au situat Verzii – aceștia au organizat alegeri primare deschise nu doar membrilor, ci tuturor cetățenilor europeni. Participarea a fost, însă, mult sub nivelul așteptărilor, iar rezultatul anunțat pe 28 ianuarie a fost foarte strâns: 11.791 de voturi pentru José Bové, 11.726 pentru Franziska Keller. Fideli angajamentului democratic, verzii au propus acest duo pentru Președinție poate și pentru a împăca cele două mari partide verzi din Europa, cel francez și cel german. În realitate acest gest poate fi interpretat și ca o recunoaștere a faptului că șansele de a câștiga bătălia sunt inexistente. Comuniștii au încercat și ei să dea o lovitură de imagine, numindu-l candidat pe tânărul grec Alexis Tsipras, mult-mediatizat în contextul crizei din Grecia.
În fine, popularii europeni au fost ultimii care și-au numit candidatul, pe 7 martie, în persoana fostului prim-ministru luxemburghez și președinte al Eurogrupului între 2005-2013, Jean-Claude Juncker. Ales în defavoarea comisarului francez pentru piața internă, Juncker este un veteran al culoarelor de la Bruxelles, fiind ultimul dintre negociatorii Tratatului de la Maastricht (1992) care încă activează în politică. Anumite voci nu ezită să denunțe un simulacru democratic din partea dreptei: Juncker nu ar viza de fapt președinția Comisiei, ci pe cea a Consiliului European, lăsând undă verde șefilor de stat, în frunte cu Merkel, pentru a propune candidatul preferat la șefia Comisiei. Pe de altă parte, socialiștii ar lucra deja la o coaliție cu liberalii și verzii pentru a se asigura că au majoritatea necesară pentru a își impune opțiunea în Parlamentul European.Sondajeleindică un scor extrem de strâns între populari și social-democrați, iar numărul mare de mandate pe care îl vor avea partidele non-afiliate eurosceptice complică și el calculele.
Următoarea Comisie Europeană și locul României
O primă constatare este una care nu ar trebui să ne mire: cu excepția lui Tsipras toți candidații provin din cele șase state fondatoare ale UE. Sunt, de asemenea, obișnuiți ai instituțiilor europene, cu o vastă experiență bruxelleză, fluenți în engleză, franceză și germană. Este clar, însă, că alegerea viitorului preşedinte al Comisiei nu va ține atât de calitățile personale, cât de jocul negocierilor politice. Este, de asemenea, cert că PPE-ului îi va fi greu să mențină situația actuală, în care deține și președinția Comisiei și pe cea a Consiliului European. În Consiliu, situația este asemănătoare cu cea din viitorul Parlament. Aici PPE-ul are un ușor avans cu 12 poziții de șef de stat și de guvern, PES-ul având 10. Totul depinde de ce funcție va fi considerată mai importantă dintre cele două de către populari.
Dacă aceștia decid că președinția Comisiei Europene este mai importantă strategic, așa cum este probabil, înseamnă că structura colegiului de comisari va fi preponderent la dreapta. Mai mult decât atât, un președinte al Comisiei din PPE va favoriza pentru posturile cheie din colegiu comisarii cu aceeași orientare politică. Guvernul de la București va trebui să țină cont de aceste realități politice în nominalizarea unui candidat și vizarea unui portofoliu, cu atât mai mult cu cât bătălia va fi acerbă pentru portofoliile cu adevărat importante dintre cele 28 oferite.
Dacă, pe de altă parte, social-democrații reușesc să strângă o majoritate clară pentru Schulz, atunci guvernul lui Victor Ponta este într-o poziție favorabilă, de care trebuie însă să profite propunând omul potrivit pentru postul potrivit. Aceasta cu atât mai mult cu cât, conform sondajelor, PSD-ul va avea o delegație importantă în Parlamentul European.
