Avem democrație în România? La această întrebare cei mai mulți români vor răspunde da, europenii la fel, în rest oamenii vor răspunde că nu știu sau vor întreba unde-i România. Chiar eu am fost surprinsă să aflu, anul trecut (când studiam democrația României privind de peste Atlantic), că încă suntem atârnați undeva pe gardul (borderline) care separă, virtual, statele cu democrație consolidată de cele cu aluatul democratic încă necopt.
Să vedem ce ne spun o seamă de organizații internaționale care se ocupă exact cu măsuratul gradului de democrație în țările lumii. Metodologia folosită o veți regăsi descrisă pe site-urile fiecărei organizații în parte. Astfel, Freedom House, ne înghesuie justificat în aceeași zona gri-deschis alături de frații bulgari, dar și de Namibia și Surinam, în vreme ce restul țărilor din UE sunt în categoria democrații solide. WorldAudit.org ne aruncă direct pe locul 50, în categoria 3, mult sub Botswana și Trinidad & Tobago. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că cineva – persoană importantă, nu spui cine – a instaurat, cândva, în România, o “democrație originală” care imediat a prins rădăcini, de se mira mai apoi același personaj ce “capitalism de cumetrie” a înmugurit și-a înfrunzit pe pajiștea țărișoarei lui.
Abia din 2006-2007 au început să apară în România primele semne de democrație reală, destul de firave și ele, din cauza rezistenței la schimbare a democrației “originale” (corupție generalizată, legislație cu dedicație, justiție la mica înțelegere, votul pe liste “anonime”, administrația publică-n familie sau măcar între amici, etc.). În 2007, sistemul, bine înrădăcinat și viguros crescut, a reacționat violent la propunerile de reformă venite dinspre Cotroceni, declanșând un război mediatic de lungă durată și încercând să-l mazilească pe cel care îi tulbura liniștea. Dar ceea ce n-au reușit “cumetrii” din sistem și media afiliată, a reușit criza economică – motoarele reformelor au încetinit, iar promotorilor acestora le-a scăzut drastic credibilitatea. Susținerea reformelor e acum anevoioasă și se lasă cu victime. Sfertodocții, demagogii, ariviștii – îmbrăcați frumos în straie de politicieni mai vechi și chiar mai noi – au împânzit piața, sprijiniți de mahări și baroneți locali mai mari sau mai mititiei, și au blocat sistemul într-o perpetuă auto-reproducere, în care adevărații reformiștii, dureros de puțini la număr, sunt izolați și chiar ridiculizați. Cum s-a ajuns aici?
Dacă analizăm mai îndeaproape sistemul nostru constituțional și electoral constatăm deficiențe cel puțin suspecte pentru un stat care pretinde că are o democrație reprezentativă bună de pus la Gazeta de Perete a Bruxelles-ului. Constituția României afirmă pompos separația puterilor în stat la art. 1, alin. 4 dar totul se fâsâie lamentabil când nu definește clar puterea executivă, deși cea legislativă și cea judecătorească sunt relativ clar definite de Capitolul I, respectiv IV.
Copiind vârtos după Constituția celei de-a Cincea Republici Franceze, Antonie Iorgovan (D-zeu să-l ierte, că are de ce) se face că nu înțelege exact mecanismele și principiile Gaulliste, care oricum șchiopătau în ceea ce privește atribuțiile și funcționarea executivului, și mai taie discret din prerogativele Președintelui. Nici urmașii săi din 2003 n-au fost mai vrednici, singura grijă a lui Adrian Năstase fiind ca, în buna tradiție a producției legislative românești, să-și tragă și el o Constituție cu dedicație, prin prelungirea mandatului Președintelui la 5 ani, el fiind sigur că va ocupa acel post la finalul lui 2004.
Insist asupra prerogativelor Președintelui în zona puterii executive pentru că funcția este ocupată de o persoană aleasă direct de către cetățenii României, dobândind, astfel, o legitimitate mult mai bine fundamentată decât cea a unui Prim-Ministru care este doar desemnat și apoi votat de Parlament.
John Locke, J.J. Rousseau și alți gânditori ne spun că sursa de legitimitate a unei autorități în stat vine din validarea și acceptarea ei de către cei guvernați. Astfel, în baza democrației originale românești și în deplin dispreț pentru votul cetățenilor, devine firesc ca, pentru o instituție aleasă prin vot direct de către cetățeni și, în acest caz, tradițional reprezentant al puterii executive, să fie atribuite doar prerogative de reprezentare, veghere și mediere (art. 80 din Constituția României). Nimic executiv. Pentru că puterea executivă, în spiritul separației originale a puterilor în stat, am dori chiar s-o subordonăm, dacă se poate, puterii legislative, după cum își dau cu părerea pe la tv din când în când diverși domni cu scaun nu la cap, ci în Parlament.
De reținut că sursa puterii într-o dictatură nu trebuie neapărat să aparțină unei singure persoane. Un grup de persoane – ca de exemplu un parlament (oligarhic) – poate foarte bine să instaureze o dictatură dacă regula separării puterilor în stat nu este respectată. E adevărat că separarea puterilor în stat funcționează corect numai dublată de un sistem care permite controlul și echilibrarea reciprocă a acestora, un sistem care să nu permită subordonarea unei puteri față de o alta, prin încredințarea către aceasta a dreptului de a numi și revoca univoc reprezentanții unei alte puteri.
De aceea mă miră că există o seamă de comentatori în spațiul public (unii conduc ONG-uri care, zic ei, promovează democrația!) care insistă că Președintele are și așa prea multe prerogative și că, de fapt, Parlamentul ar trebui să numească și Premierul și să decidă tot ce mișcă-n țara asta. Mi se pare o poziție firească pentru prototipul parlamentarilor români, ba chiar și a unor aspiranți mai proaspeți, care nu-și pun întrebări de legitimitate și fac tot ce pot să se cocoațe și să rămână la putere. Ba chiar poftesc a se substitui și puterii judecătorești – nu în întregime, nuuuu, doar în ceea ce-i privește pe ei. După cum ne demonstrează tendințele chiar în Constituție, de exemplu, art. 72, alin. (2):”Deputații și senatorii [...] nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor” – asta cu referire la ”judecata penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Adică, nu contează că parlamentarul comite o faptă penală, el nu poate fi percheziționat, reținut sau arestat decât după ce „este ascultat” și numai cu „încuviințarea Camerei din care face parte”. Vă imaginați cum sună asta? Adică, domnu’ X, am dori să vă percheziționăm, să vedem dacă nu cumva găsim niscaiva dovezi asupra dvs. Da, sigur, păi joia viitoare, după ce discutăm la Cameră, vă spune Camera dacă vă dă voie au ba. Ș-apoi, la aliniatul (3), suntem lămuriți și mai clar, dacă mai era nevoie, că legislativul este mult mai egal decât cetățenii, iar puterea judecătorească este suverană subordonată la ea acasă: „În caz de infracțiune flagrantă, deputații sau senatorii pot fi reținuți și supuși percheziției. Ministrul justiției îl va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” – așadar, Camera și nu Justiția este cea care stabilește dacă există temei pentru reținere și, dacă nu-i convine că un membru al său a fost reținut, poate dispune eliberarea imediată a acestuia. Da, asta spune Constituția noastră. Cum, vă mirați? Dar de ce? Este perfect în ton cu democrația noastră originală! Și câte astfel de dovezi nu ne pune la dispoziție Constituția însăși…
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
