Mă bucur că Profesorul Dăianu rămâne alături de actul de decizie la nivel macroeconomic. Orice guvern are nevoie de experienţa sa. A-propos, puteti citi o posibila contributie a profesorului la solutiile privind fundamentarea si implementarea unui Pact de Crestere in UE aici. Cred că implicarea cât mai multor tehnocraţi de valoare ne face să fim optimişti cu privire la menţinerea stabilităţii macro şi creşterea valorii adăugate pe relaţia România-Uniunea Europeană.
Acum. Fără a pica într-un pesimism exagerat, trebuie să recunoaştem că suprapunerea unor vulnerabilităţi interne peste cele externe pot afecta România. O bună evaluare a situatiei externe si a posibilelor riscuri pentru noi o face Răzvan Orăsanu aici. Cu permisiunea dumneavoastră, m-aş referi astăzi la două probleme pe care premierul Ponta, viceguvernatorul Georgescu şi profesorul Dăianu se vor confrunta, chiar în timpul scurt rămas până în noiembrie. Sunt probleme structurale.
1. Creşterea calităţii ajustării fiscale. Continuarea necondiţionată a implementării acordului cu creditorii internaţionali a fost un prim pas bun în menţinerea credibilităţii externe a României. Pasul doi cred că ar trebui să fie mutarea accentului de pe cantitatea ajustării fiscale (gândiţi-vă, fiecare dintre cititori, că vă uitaţi pe execuţia bugetară şi, fără a raţiona prea mult, tăiaţi cheltuieli din toate capitolele bugetare din care puteti face asta şi mai măriţi abrupt şi TVA s.a.) către calitatea ajustării fiscale (imaginaţi-vă că faceţi un audit exact al cheltuielilor, vă propuneţi modificarea structurii lor, treceţi pe cheltuieli publice cu efecte de multiplicare ridicate, care creează locuri de muncă; prioritizaţi investiţiile; alocaţi bani mai mulţi pentru educaţie, infrastructură, cercetare dezvoltare complementar cu reforme structurale in aceste domenii, pentru a înlătura risipa; reduceţi pînă la limita subzistenţei cheltuielile indirecte, chiar şi prin tăierea abruptă a lor). Un trade-off rezonabil între ajustarea pe partea de cheltuieli şi măsuri de stimulare a creşterii economice şi creare de locuri de muncă este necesar acum. Orice leu economisit în plus faţă de suma necesară atingerii ţintei de deficit trebuie să meargă către stimularea sectorului privat, a creşterii economice.
2. Mersul pe sârmă în legătură cu datoria publică. România a trecut încă de anul trecut de ponderea sustenabilă a datoriei publice în PIB, care ar asigura neafectarea altor indicatori macroeconomici în sensul dezechilibrelor.
Sursa: Cecherita et al, august 2011, http://wp.comunite.it/workshop/macropolicy/Hughes-Hallett.pdf
Din câte am văzut din declaraţii, autorităţile conştientizează că România se află dincolo de equilibrium debt target d*. Ştiu că spaţiul dintre d* şi d0 nu este acelaşi faţa de acelaşi segment comparabil din zona 0- d0.
Ceea ce vreau să spun este că vor trebui să meargă pe sârmă. Dincolo de pragul sustenabil d* timpul trece mult mai repede, se comprimă. Orice greşeală internă, suprapusă peste incertitudinea externă ne poate duce rapid dincolo de d0, echivalent intrării în cercul vicios creşterea CDS prin creşterea primei de risc – creşterea costului datoriei – explozia datoriei publice – intrarea în criză de lichiditate la nivel de trezorerie s.a. Ajungem din nou la inceputul lui 2009, parca un deja vu?
3. Creşterea satisfăcătoare a absorbţiei de fonduri europene nu mai presupune decât soluţii radicale. Am propus aici o soluţie. Nu putem accepta ca toate fondurile care nu sunt absorbite de către România să meargă pentru rezolvarea crizei datoriilor. Avem nevoie de fondurile europene ca de aer pentru investiţii în infrastructura, stimularea ocupării, încurajarea sectorului tradables, finanţarea clusterelor de competitivitate etc
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro
