Primele zile ale primăverii au adus o adevărată furtună politică și mediatică pe tema fiscalității și a cheltuielilor publice. Considerăm necesară și benefică dezbaterea publică a acestor teme foarte importante pentru toți cetățenii României. Dar să recapitulăm diferitele propuneri. Proaspătul Prim-Ministru propune reducerea CAS pentru angajat și, poate, pentru angajator cu 3%-5%. Unul dintre liderii Opoziției reclamă ironic mărunta greșeală a Prim-Ministrului, susține că această reducere trebuie făcută la angajator și critică lipsa estimării impactului bugetar. Diferenţa dintre cele două propuneri este una evidentă: reducerea contribuţiei la angajat ar aduce mai mult venit net în buzunarul acestuia (deh – vin alegerile), pe când reducerea contribuţiei la angajator ar putea ajuta la reducerea costurilor şi, potenţial, la crearea de locuri de muncă. Drept replică pentru amândoi, Președintele argumentează împotriva reducerii CAS pe motivul adâncirii deficitului din bugetul de pensii și susține, în schimb, creșterea salariilor celor 1,2 milioane de bugetari cu 15% începând cu 1 iunie 2012. O astfel de măsură, susține Președintele, nu este „în nici un caz din populism” și va avea consecința pozitivă a creșterii consumului.
Nu ne putem împiedica să observăm că declarațiile publice de până acum denotă o lipsă fundamentală de înțegere a fiscalității și, respectiv, a impactului acesteia asupra economiei și finanțelor publice. Să începem cu discuțiile despre CAS. Este evident pentru toată lumea că actualul Cod Fiscal penalizează munca. Contractele individuale de muncă (4,5 milioane la privat și 1,2 milioane la stat) au nivele ale CAS împovărătoare în mod absolut, dar și relativ la alte țări din regiunea centrală și estică a UE. La un salariu net de 1000 de lei în mână se plătesc, de către angajat și angajator, peste 800 de lei către fisc.
Prima observatie este că, din punct de vedere economic, diferența între CAS pentru angajat și angajator este strict contabilă. Aceste contribuții sunt costuri ale muncii care sunt suportate din veniturile firmei respective și în urma cărora rezultă salariul net. Clasificarea lor în 6 (șase!) contribuții ale angajatorului și 4 (patru!) ale angajatului este per total irelevantă și pur contabilă. Ceea ce contează este suma totală care se scade din veniturile firmei pentru fiecare angajat, alături de celelalte costuri operaționale, și se varsă fiscului. Lucrurile fiind clarificate, este relativ simplu de calculat costul unor astfel de măsuri. Având în vedere previziunile pe 2012 de venituri bugetare din CAS de 51 miliarde de lei (8,8% din PIB), o scădere de, să zicem, 10% (adică de la 45,5% la 41%) ar costa 5,1 miliarde de lei pe tot anul 2012, indiferent de unde se reduc procentele. Din păcate, niciunul dintre susținătorii acestei idei nu a produs și o estimare a impactului pozitiv al unei astfel de măsuri ca, de exemplu, numărul de locuri de muncă create sau “albite”, veniturile suplimentare la buget ca urmare a creşterii consumului, etc.
Observația conform căreia scăderea CAS ar duce la adâncirea deficitului bugetului pensiilor este, de asemenea, un fals “adevăr”. Este adevărat că România are un buget al asigurărilor sociale separat, din punct de contabil, de cel curent. Din nou, însă, această diviziune, cel puțin până la completa independență legală și operațională măcar a Casei Naționale de Pensii Publice, este artificială. Ceea ce contează, din punct de vedere economic, este câți bani colectează Statul și pe ce îi cheltuiește. Cel mai bun argument este faptul că toate creditele externe, atât cu FMI și UE, cât și cele de pe piețele internaționale, sunt făcute pe baza cifrelor consolidate. Cu alte cuvinte, creditorii României sunt interesați de deficitul agregat al finanțelor publice, și nu de diferitele lui componente. În consecință, argumentația Președintelui nu stă în picioare.
Ce este, totuși, de făcut, având în vedere rara unanimitate din jurul nivelului ridicat al fiscalizării muncii? Soluția propusă de noi este una simplă, eficientă, dar şi echitabilă în acelaşi timp: un sistem de contribuţii sociale care să încurajeze hărnicia şi eficienţa, să crească gradul de conformare voluntară, dar şi să elimine excepţiile care nu fac decât să creeze categorii privilegiate de contribuabili şi să submineze principiul solidarităţii, principiu care stă la baza modului în care sunt calculate şi platite contribuţiile sociale obligatorii. Propunerea noastră se bazează pe luarea concomitent a două măsuri: (i) plafonarea bazei de calcul a tuturor contribuţiilor sociale la un nivel rezonabil, nivel pe care noi îl considerăm a fi de trei salarii medii şi (ii) eliminarea tuturor excepţiilor de la plata contribuţiilor sociale. Calculul contribuţiilor sociale nu trebuie să depindă, ca acum, de modul în care este obţinut venitul.
Dăm un exemplu care să arate dimensiunea problemei. Actualul Cod Fiscal favorizează plata unor contribuţii sociale mai mici sau chiar ocolirea plății acestora prin favorizarea angajaților independenți. Aceștia, în număr de circa 600.000, compun o lungă listă de forme de organizare precum PFA, drepturi de autor, profesii libere, la care se adaugă microîntreprinderi, firme de consultanță, sau chiar persoane care obţin câştiguri de capital sau din închirieri. În mod normal, ne-am putea aștepta la un număr echivalent de contracte de CAS, dar, în realitate, sunt doar puţin peste 100.000, din care majoritatea covârșitoare plătesc suma minimă legală. Ce ne arată aceste cifre? În primul rând, ne arată dimensiunea fenomenului de planificare fiscală, pentru a evita sarcina fiscală uriaşă existentă în cazul veniturilor din contracte de muncă/activităţi dependente. Cu alte cuvinte, aproximativ 500.000 de persoane (10% din forța de muncă) se angajează dependent pe o sumă minimală și primesc restul veniturilor ca angajat independent. Mai trebuie făcută observația că mai puțin de 1% din angajații dependenți au venituri lunare mai mari decât suma de trei salarii medii. Contribuţiile sociale obligatorii fiind în cea mai mare parte neplafonate (singura excepţie fiind contribuţia individuală la CAS – 10,5%, plafonată la 5 salarii medii), persoanele cu venituri medii şi mari (care au grad de conformare mare) preferă să își încaseze veniturile în afara contractelor clasice de muncă.
Orice calcule făcute în acest moment cu privire la impactul politicilor fiscale ale statului sunt distorsionate sever de realitatea creată de actualul sistem legislativ – incoerent, dificil de înţeles, creator de dezechilibre şi injusteţe socială. În consecință, noi am propus această reformă: plafonarea bazei de calcul, eliminarea excepţiilor, simplificarea legislaţiei. Plafonarea bazei de calcul are un cost minimal care constă în pierderea unor venituri la buget de la mai puțin de 1% dintre angajați, care au salariu peste plafon. Însă veniturile suplimentare, care apar datorită calculului CAS pe baza cuantumului venitului, și nu a sursei sale, compensează din plin această pierdere și, în estimarea noastră, pot aduce la buget aproximativ 2 miliarde de lei suplimentar. Estimarea este, însă, una foarte conservatoare, câştigurile putând fi semnificativ mai mari. Numai dupa ce sistemul va fi pus în ordine, vom putea să ştim cu precizie impactul oricărei măsuri de politică fiscală, inclusiv cu cât pot fi reduse cotele contribuţiile sociale obligatorii. Noi considerăm că potenţialul de reducere este unul semnificativ.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
