Spectatorii sunt momiti cu globalizarea „haioseniei” marginale si abia pe urma cu numele actorilor, al regizorului. Cred ca erau de ajuns cele din urma. Dupa ce a stat 15 ani departe de ecran, Jane Fonda pare sa fie destinata rolurilor de soacra, de bunica.
Asa cum a fost in „Monster-in Law” (Soacra mea e o scorpie), asa cum este acum, in filmul lui Garry Marshall: o femeie in varsta, dar departe de a fi „expirata”, tepoasa, deloc dispusa sa renunte la cochetarie, a carei experienta de viata s-a convertit in reguli drastice, impuse militareste tuturor.
Cine nu mananca la ora fixata cu de la sine putere, risca sa ramana flamand. Fiica si-a luat lumea-n cap, dar abia cand, peste ani, mama la randul ei, nu va razbi cu domolirea propriului copil, se va gandi ca un mic sejur in casa bunicii Georgia, cu ale sale porunci, nu i-ar prinde rau. Oricum, este mai bine decat la o casa de corectie.
Garry Marshall (Frumusica, De buna voie si nesilita de nimeni) este un regizor care stie sa dozeze umorul si tristetile existentelor banale, sa rastoarne situatii conflictuale pentru a lasa amaraciunea unor esecuri sa ajunga la suprafata.
In „Bunica-i sefa” chiar abuzeaza de aceasta reteta, intorcand din drum spectatorul de prea multe ori.
Din fericire, trioul feminin Jane Fonda, Felicity Huffman (Neveste disperate, Transamerica), Lindsay Lohan (Ultimul radio show) merita sa fie privite, in drumul lor catre limpezirea relatiilor dintre mame si fiice, in fapt una mai nefericita decat alta, refugiate fiecare pe unde a putut: sub platosa rigiditatii, in alcool sau in obraznicia provocarii.
