Mark Twain spunea ca minciunile sunt de trei feluri: obisnuite, gogonate si statistica. Minciunile obisnuite si gogonate sunt strategiile si programele prin care ne-am luat angajamentul sa combatem inflatia. Despre statistica mai vorbim.
Asadar, ca sa stabilim de la inceput regulile, Romania si-a propus o foaie de parcurs care s-o ajute sa-si duca la indeplinire un obiectiv: integrarea in Uniunea Europeana. Pentru asta a elaborat, in anul 2000, o strategie nationala de dezvoltare, apoi, din 2001, mai multe Programe Economice de Preaderare (PEP).
Toate aceste exercitii de gandire s-au facut pentru ca la orizontul anilor 2007-2008, adica la momentul aderarii, sa avem o inflatie compatibila cu aceea din UE: 2,5% - medie anuala.
Primele previziuni de inflatie medie incluse in strategia nationala incep de la 38,8% in anul 2000, urmeaza 20,7% in 2001, 15,8% in 2002, 13,8% in 2003, 10,1% in 2004, la care adaugam 8% pentru 2005, cifra inclusa in primul PEP. Si ce-a iesit pana la urma? 45,7% in 2000, 34,5% in 2001, 22,5% in 2002, 15,3% in 2003, 11,9% in 2004 si 9,1% in 2005.
Se observa deci depasirea asteptarilor in fiecare an. La inceputul intervalului s-au vazut derapaje majore, dar nici in 2004 si 2005 nu se poate zice c-a fost „la vie en rose" fiindca, daca FMI a declarat Romania stabila macroeconomic, lucrurile trebuiau sa arate altfel.
Oricum ar fi, cuvantul dat tot nu s-a respectat. Chiar daca ulterior in PEP-uri s-au revizuit previziunile ca sa se spuna „asa a fost de la inceput, nu mai tineti voi minte".
Derapaj controlat din vorbe
Dar scopul articolului de fata nu este sa scoata ochii cuiva. Ca orice analiza, trebuie sa identifice o cauza si sa ajunga la o solutie.
Cand Fondul Monetar International a observat ca Romania n-are de gand sa faca reforma structurala, adica sa-si asume pretul falimentelor si al somajului, ne-a sugerat ca macar sa consumam mai putin.
Reforma insemna sa nu se mai substituie politica structurala printr-o politica salariala si monetara care arunca pierderea pe umerii tuturor celor lipsiti de protectie politica sau sindicala.
Din pacate insa, daca suntem tot departe de rezultatul scontat, asta e fiindca mai avem inca preturi administrate. O politica salariala restrictiva se bate cap in cap cu preturile controlate.
Adica, atunci cand exista preturi mai mici decat realitatea data de piata, ramane un surplus de cerere caruia politica monetara, ca aparator de ultima instanta al stabilitatii, nu-i cunoaste nici ordinul de marime, nici directia in care se duce.
Oare banii aceia se dau pe paine si intretinere (bietii oameni!), pe blanuri si fitness (sa mai punem niste accize!) sau pe tigari si alcool la negru (sa trimitem Garda peste ei!)? Nimeni nu e sigur, dar hai sa restrangem cheltuielile!
Am identificat deci o prima cauza a cresterilor de preturi peste plan. Din acest motiv nu am fost capabili, nici macar in perioadele cu salarii bine tinute sub control, sa ajungem la inflatia programata. In 2002, de exemplu, inflatia medie nu s-a situat la 15,8% ca-n strategie, ci la 22,5%.
Iar atunci cand nici macar salariile n-am fost in stare sa le tinem strans, ce sa vezi?! Minciuna a devenit din obisnuita gogonata.
Mutand perspectiva de pe inflatia medie pe cea raportata an la an, care are avantajul ca nu aplatizeaza derapajele, deci nu ascunde amestecul politicului in economie, se observa ca, in 2000, in loc de 27,1% inflatia a iesit 40,7%, in 2001 - 30,3% fata de 18%, in 2004 - 9,3% fata de 9,1%, iar in 2005 - 8,6% fata de 6-7%.
Plus cu plus, iata cum am ajuns ca, in loc sa atingem acea inflatie compatibila cu UE in 2007-2008, sa ne mutam orizontul de asteptare pentru 2009-2010.
