Un miros puternic mi-a intepat narile la auzul vestii ca Adrian Tarau, fiul fostului prefect PSD de Bihor, arestat in 2001 pentru contrabanda, eliberat si furisat ulterior peste granita, organizeaza un turneu al echipei nationale de fotbal in Statele Unite al Americii. Presa s-a napustit asupra capilor Federatiei Romane de Fotbal, acuzindu-i ca s-au asociat cu o persoana cautata de Interpol.

Fals. Dupa cum o dovedeste si ancheta pe care o publicam in aceasta editie a „Prezent”-ului, Tarau nu a fost dat niciodata in urmarire internationala. Aici este de fapt si buba. A fost nevoie de aceasta iesire la rampa ca sa ne reamintim rusinea cu care s-a acoperit justitia musamalizind cazul Tarau.

Fara circul care a insotit deplasarea fotbalistilor in America, am fi continuat poate sa ignoram mai departe una dintre cele mai revoltatoare mascarade politicojudiciare puse la cale dupa 1990. Asa cum am facut si cu multe altele - Bancorex si FNI cap de lista.

Cazul Tarau reprezinta un adevarat studiu de caz asupra modului in care o mare afacere, anchetata la inceput cu surle si trimbite, a ajuns sa esueze dupa cinci ani de cercetari in fisetele unui magistrat de provincie. Adrian Tarau a fost arestat in 2001, sub acuzatia de complicitate la contrabanda si evaziune fiscala cu combustibili.

Multa lume s-a intrebat cum a fost posibil ca fiul unui important politician PSD sa fie arestat intr-un moment in care la putere se afla chiar PSDul. Singura explicatie plauzibila: o conjuctura favorabila justitiei si defavorabila aranjamentelor de culise.

Combinatia dintre un procuror nealiniat, Alexandru Lele, si o documentatie vasta realizata de SRI, sute de pagini de interceptari telefonice, in perioada in care la putere se afla Conventia Democrata. Arestarea lui Tarau jr., fiul celui mai mare contributor (oficial) la campania electorala a PSD din 2000, a produs un adevarat soc printre membrii de vaza ai partidului.

„Anomalia” a fost rapid corectata. Dupa ce Adrian Nastase a afirmat public ca nu crede in arestarea lui Adrian Tarau, suspectul a fost eliberat. La iesirea din arest, el a declarat triumfator ca inregistrarile SRI nu mai exista. Citeva luni mai tirziu, a fost scos de sub urmarire penala. La scurt timp, a parasit tara.

In urma sa a inceput un adevarat ping-pong cu dosare, inchise si redeschise, plus pasari ale raspunderii intre institutiile care ar fi trebuit sa emita un mandat de arestare pe numele sau. Totul s-a oprit la Parchetul General, care a respins cererea politiei de a-l da in urmarire internationala, motivind ca asteapta traducerea unor documente din Slovacia.

Este de presupus ca Parchetul mai asteapta si astazi acele traduceri, deoarece de atunci incoace nimeni nu a mai solicitat arestarea lui Adrian Tarau. Asa cum nu este exclus ca si politia sa astepte traduceri sau traducatori ca sa explice ce cauta Ionut Mircea, fiul sefului Corpului de Control al IGP, intr-un post de consilier juridic la o firma controlata de Tarau.

In timp ce pesedistul junior se afla in vacanta sa americana, procurorul care l-a arestat s-a transformat din acuzator in acuzat. Alexandru Lele a fost scos din ancheta privind contrabanda cu petrol, iar dupa ce a afirmat ca „premierul Nastase a intrat cu bocancii in anchetele penale“, a fost destituit si hartuit, fiindu-i intocmite mai multe dosare penale.

O alta victima a modului in care mai marii justitiei au incercat sa inchida dosarul Tarau a fost si tinarul procuror Cristian Panait. Sinuciderea sa, survenita la scurt timp dupa ce a refuzat sa-l aresteze pe Alexandru Lele, a ramas si pina astazi o crima cu autor necunoscut.

In acest moment, problema nu este ca jupinii fotbalului s-au insotit cu Tarau. Au facut ei altele si mai si la viata lor. Este chiar de mirare ca nu s-au infratit chiar mai devreme. Asa cum a facut-o si Gheorghe Hagi cu un alt client al procuraturii, tot pe motive de petrol.

Daca pina si „regele”, proprietar al unei glorii sportive autentice, dar si al unei averi care ar fi trebuit sa-l pazeasca de tentatia unor pomeni mafiote, a acceptat sa se minjeasca cu banii de la RAFO, ce sa ne mai miram de Mircea Sandu sau Mitica Dragomir. Problema este a celor ce conduc justitia romåna astazi.

Nu ne-a mirat la vremea respectiva ca SRI nu s-a batut deloc pentru ca informatiile sale sa ajunga in instanta. Si cind treci prin fata acestei institutii, miroase a benzina de trazneste de la toate operatiunile speciale cu combustibil care i-au trecut pe sub ochi.

Nu ne-a surprins nici ca Joita Tanase, fostul procuror general pesedist, a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a-l proteja pe Tarau. Ce ne surprinde este insa ca acelasi lucru il face si Ilie Botos, seful Parchetului General (e drept, mostenit tot de la PSD!), pe care presedintele Basescu il sustine cu toata forta.

Trimiterea dosarului Tarau la Parchetul Tribunalului din Satu Mare s-a facut in noiembrie 2005, in plina guvernare PNL-PD.

Oare Tariceanu de ce nu o fi folosit firul scurt ca sa-l intrebe pe Botos de ce zace cazul Tarau de cinci ani fara o solutie solida? Sau de ce nu s-a gindit Traian Basescu ca acest dosar poate fi considerat un examen suficient de relevant pentru capacitatile manageriale si onestitatea lui Botos si, pentru ca l-a picat cu brio, ar merita sa puna capat perioadei de proba pe care i-a acordato cu atita marinimie?

Mirosul pe care l-am simtit la auzul vestii despre viata tihnita a lui Tarau este o boare pestilentiala, care face ca pina si mirosul de hoit ars al gainilor rapuse de gripa aviara sa para miasma de trandafiri in floare. In aceasta tara pute a hazna. Pute de iti muta nasul din loc.

S-a umplut pina la refuz hirdaul societatii cu mizerii ingropate la repezeala, cu ticalosii doar pe jumatate putrezite. Peste aceasta uriasa groapa cu mizerii troneaza clasa politica. Unora le place mirosul, altora nu, dar s-au obisnuit. Cu totii incearca sa ne convinga cit de fireasca si placuta este duhoarea ce ameninta sa ne paralizeze toate simturile.