În puținele recenzii care au apărut până acum la cartea Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană s-au făcut referiri la antecedentele de scriitor ale lui Cristian Mungiu.
Fost student al Filologiei ieșene, colaborator frecvent al revistei Opinia studențească, publicație aflată într-o concurență benefică cu Dialog-ul care apărea tot la Iași, două reviste importante, adesea citate și lăudate la Europa Liberă. Și una, și cealaltă deloc pe placul cenzurii comuniste. Unde mai pui că toate scenariile filmelor pe al căror generic a apărut drept regizor același Cristian Mungiu, de la cele de scurt metraj la Occident, de la După dealuri la 4, 3, 2 și relativ recentul RMN, sunt creația celui ce a devenit unul dintre marile repere ale noului cinema românesc. Cu toate calitățile și cu toate hibele sale. Cu nenumărații săi epigoni,
Când am început să citesc Tania Ionașcu, bunica mea. O Biografie basarabeană aveam habar de toate aceste antecedente literare. Cred că am văzut aproape toate filmele lui Cristian Mungiu. Însă la lectură mi-am propus să fac abstracție de ele. Nu voiam să operez transferuri de valoare. Intenționam să fiu cât mai obiectiv posibil, să citesc cartea ca un produs editorial independent. Am reușit în mică măsură. Mai concret. Am citit cartea cu implicare, cu emoție. Și aceasta fiindcă peste vocea Taniei Ionașcu al cărei mandatar este Cristian Mungiu (lucrul acesta se întâmplă în cele patru capitole ale cărții, capitole ce consemnează tot atâtea etape din viața bunicii- Acasă, la Cahul, În refugiu, întoarcerea lui Petre, După război), peste vocea lui Cristian Mungiu, așa cum apare ea în Post-scriptumul intitulat O copilărie alături de bunici) s-a suprapus o serie întreagă de alte voci. În primul rând aceea a mamei mele care era și ea născută în Basarabia și care, din când în când, îmi mai împărtășea amintirile din copilăria ei. Cahulul din poveștile Taniei Ionașcu și ale lui Cristian Mungiu era Sângereiul , acolo unde a trăit o bună bucată de vreme familia mamei. Care, odată cu noua revenire a rușilor, odată cu schimbările dramatice de pe front, a încercat să se salveze fugind în România. Numai că ceva s-a întâmplat, familia s-a rupt în două, dacă nu cumva chiar în trei. O parte a ajuns în România, a trăit o vreme în Banat, pentru ca mai apoi să aibă parte de o deportare în Bărăgan. O alta, în frunte cu bunica, s-a întors în mare grabă la Sângerei, pentru ca mai apoi să fie deportată în Siberia. Cea de-a treia parte a fost chiar mama care era elevă la Școala normală din Piatra Neamț și care, de la un moment dat încolo, a fost salvată de o familie de moldoveni cu suflet mare. Familia aceea se numea Amihăiesei, însă nu știu de ce mai toată lumea o numea Mihăiasă. Viața a vrut totuși să îmi cunosc bunica (familia nu s-a mai reîntregit niciodată, bunicului căruia îi spuneam Tata Mare fiindu-i refuzată de regimul comunist repatrierea), o vedeam o dată la doi ani, așa că am avut și eu ocazia de a auzi cum a fost în Siberia. Cam tot la fel cum a mărturisit că a fost și mama Taniei rămasă în Basarabia și apoi la rându-i deportată de noile autorități sovietice. Mi s-a povestit, însă nu cu lux de amănunte, cu discreție, chiar cu frică cum se trăia cu teama permanentă nu doar a partidului, a KGB-ului, a informatorilor acestuia, ci și cu aceea a înghețului. Deportații din Siberia se atenționau unii pe alții că, din cauza înghețului, sunt în primejdie de a-și pierde nasul. La un moment dat, Bunica, însoțită de una dintre fiice (celelalte patru au trăit în România) și de cei patru băieți au revenit în Basarabia, în Sângerei. Loc unde nu au mai regăsit nimic din ceea ce avuseseră. Așa că, precum familia Taniei Ionașcu, au luat tot de la început. Așa cum au trebuit să facă și cei din România, după ce li s-a dat dreptul de a pleca din Bărăgan.
Am luat-o iar de la început este, de altfel, leit-motivul cărții Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană.
Așadar, Tania Ionașcu din cartea lui Cristian Mungiu este originară din Cahul. S-a născut într-o familie basarabeană așezată care nu ducea lipsă de nimic. Ssu de aproape nimic. Ceea ce nu însemna că ar fi fost bogată. Familia Taniei muncea, încerca să își chivernisească banii, cumpăra lucruri (adică plăpumi, covoare, așternuturi), investea ce le mai rămânea în aur. Schimbat la un moment dat neinspirat în ruble, și asta chiar înainte de revoluția bolșevică. Odată cu preluarea puterii de către comuniști, rublele acelea ținute ascunse printre plăpumi și așternuturi nu au mai valorat nimic.
Tania s-a căsătorit cu un ofițer pe nume Petre, care a fost trimis să lupte pe cele două fronturi. Și pe cel antisovietic, și pe cel antifascist. Ceea ce nu l-a scutit de concediere. Petre nu s-a lăsat înfrânt și, în ciuda vârstei, s-a înscris la facultate, a devenit profesor de Istorie. Tania și Petre Ionașcu s-au stabilit la Iași unde și-au cumpărat o casă, loc unde și-au crescut fiica, pe Maria, devenită profesoară, și unde a trăit o vreme și familia Mungiu. Adică mai sus menționata Maria, profesoară de Română, soțul ei, Ostin, viitor reputat profesor universitar de Farmacologie , și cei doi copii ai lor.
Cristian a ascultat cu luare aminte poveștile bunicii, la un moment dat a pus și întrebări stimulând astfel confesiunea, a consemnat tot sau aproape tot pe hârtie. _ Citeste restul articolului pe Contributors.ro
