Din latinescul lustratio, ceremonie din Roma antică însemnând purificare, lustrația devine după căderea Zidului Berlinului (1989) un termen care avea să însemne „purificarea” sectoarele cheie - politice, economice, culturale etc.- ale țărilor ex-comuniste de presupușii sau realii colaboratori și activiști ai poliției politice și serviciilor secrete, implicați în funcționarea sistemului comunist. Dincolo de aspectele juridice, de drept, care au fost puse în dezbaterea publică în aceste țări, printre care și România cu a sa lege a lustrației adoptată după 20 ani de la căderea regimului comunist, problema fundamentală pe care o ridică lustrația este nu neapărat una de justiție politică, ci una de memorie. Mai precis, lustrația obligă la un prealabil memorial, înainte de orice act juridic, care poate fi exprimat astfel : cum să faci față unui trecut în prezent și cum să interpretezi acest trecut când prezentul este centrat pe alte urgențe decât cele ale reparării greșelilor trecute ?
Spre deosebire de cele câteva țări (Germania, Polonia, Ungaria…) care au făcut acest exercițiu de lustrare prin care au fost îndepărtați din viața publică foști lideri și colaboratori comuniști, România, în ciuda unor tentative, a înăbușit lustrația din fașă pentru că primele structuri politice construite ca să guverneze țara imediat după 1989 au însemnat, de fapt, recompunerea vechilor rețele de colaboratori ai Securității. În afară de domeniul politic, nici celelalte domenii ale realității nu au fost scutite de reconstituirea vechilor rețelele. Domeniul religios a suferit și el aceeași „traumă”. Nici Biserica Ortodoxă Română (BOR), majoritară confesional, și nici minoritățile confesionale, nu s-au „împăcat” cu trecutul lor de „colaboratoare” ale Securității. Ele nu au produs din interior, decât foarte parțial, evanghelii ale lustrației religioase, altfel spus, cărți publicate, de circulație largă, care, pe de o parte, să îi împiedice pe vechii membri sau colaboratori ai Securității din biserici să preia responsabilități în conducere și în politica publică și, pe de alta parte, să construiască locuri de memorie care să onoreze sacrificiul victimelor individuale și colective ale comunismului, căzute la datorie pentru credință lor. Cele câteva lucrări publicate din interior nu au fost asumate instituțional, adică oficial, nici măcar printr-o deschidere a unei dezbateri interne care să ajute organizațiile religioase să-și poată cinsti în interior martirii, victimele și să se concilieze cu „torționarii spirituali” interni în lumina propriilor lor dogme și doctrine.
Amintim aici câteva dintre acest evanghelii doar pentru a celebra simbolic, în luna decembrie a răsturnării regimului comunist în România, memoria și neuitarea. Neuitarea celor care au suferit direct din lipsa lustrației religioase, neuitarea victimelor colaterale care sunt credincioșii de astăzi pentru că, deși există accesul la memorie, s-a închis poarta sensului acestei memorii : curățirea. Refacerea rețelelor prin „reintegrarea” foștilor colaboratori și „chemarea” epigonilor a tocit nevoia de lustrație și a transformat-o într-o toleranță „ecumenică” generalizată la vânzarea lui Hristos de către Iuda.
Trei exemple de confesiuni religioase din România vor fi evocate aici, fără pretenție de exhaustivitate. Toate însă au trăit „lustrația” în mod similar de la proiect la efecte. Nu va fi amintit cazul Bisericii Ortodoxe Române pentru că nu există inițiative de acest fel. Cărțile apărute în legătură cu BOR și perioada comunistă nu fac parte din această categorie. Să spunem aici doar că reacția BOR la apariția în 2023 a unei cărți al cărei autor este Oliver Jens Schmitt, profesor de istorie la Universitatea din Viena, intitulată Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918-2023, care a documentat istoria instituțională a BOR, a fost primită de aceasta din urmă cu ostilitate și criticată public. În acest context, pare destul de puțin probabil ca BOR să încurajeze și să producă într-un viitor apropiat „Evanghelii” ale lustrației. În fine, o altă precauție: această analiză nu ia în considerare tezele de doctorat sau alte documente produse de membri ai cultelor religioase pentru că obiectivul este de a ne concentra asupra unei selecții a cărților publicate emanând în principal de la cei care sunt sau au fost clerici (pastori) în cultele exemplificate, cărți popularizate după apariție în interiorul cultului.
Întâi, cazul Bisericii adventiste de ziua a șaptea din România, care este mai special pentru că saga publicării cărților despre istoria colaborărilor cu Securitatea ale corpului pastoral adventist și ale laicilor continuă uneori în ritmul alegerilor pentru desemnarea conducerii Uniunii Adventiste din România o dată la cinci ani (în 2024 vor fi alegeri iar volumul 3 tocmai a fost publicat). O evanghelie a lustrației este cartea Biserica prin puștiul roşu (vol. 1 1944-1965, 2013 și vol. 2 1965-1975, 2018) care ar avea la bază teza de doctorat a autorului (deși la lectura tezei nu este evidentă corespondența), Gheorghe Modoran, doctor în istorie și pastor adventist de ziua a șaptea, despre care există suspiciuni ca ar fi „cochetat” cu poliția politică. Fără a fi o carte după rigorile de cercetare academică, ea rămâne o colecție de documente de arhivă, mai mult sau mai puțin comentate, mai mult sau mai puțin în adecvare cu firavele și rarele analize pe care autorul le produce. Are deci un merit: acela de a restitui o imagine a documentelor „la vedere” conținute de Arhivele CNSAS ale Ministerului Culturii (departamentul „Culte“), Arhivele PCR, Arhivele Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea din România referitoare la trecutul colaboraționist al aparatului clerical adventist, aflat în funcții de conducere (sau nu !), care a instituționalizat o cultură a delațiunii și a opresiunii dacă un comportament nu se ralia la opinia „utilă” care de obicei era cea a puterii în exercițiu. Prin aceasta, cele două volume pun în prim plan schizofrenia dintre doctrina și dogma cultului și comportamentele pastorilor informatori dar și ale laicilor colaboratori ai poliției politice care marchează profund cultura organizațională adventistă și mentalitățile clericale și laice actuale precum și relațiile actuale dintre cultul adventist și Stat.
Cartea (deși primul volum a apărut chiar la editura cultului și a beneficiat chiar de o postfață a unui lider din conducerea Uniunii Bisericii Adventiste) nu a condus, așa cum a fost așteptarea în rândurile unei anumite părți a comunității adventiste, la vreo lustrație, la vreun act real de împăcare cu trecutul, la o igienizare a memoriei perioadei comuniste colaboraționiste și la o asanare instituțională, la o „istorie sinceră a adventismului” (op. cit.). În fapt, cartea a suscitat imediat o propagandă vizibilă și invizibilă ai cărei actori și artizani principali au fost și sunt chiar colaboraționiștii care au întărit miturile pe care în mod pertinent volumul 1 le denunță: „informatorii au dat note dar nu au făcut rău nimănui”, „liderii au acceptat colaborarea pentru a salva biserica”, „toți pastorii trebuiau să colaboreze”, „documentele de arhivă au fost contrafăcute”, „cercetarea dosarelor urmărește răzbunarea și batjocorirea foștilor colaboratori”, „dezvăluirea dosarelor este o armă politică. Accesul la aceste documente nu face decât să-i învrăjbească pe frați” etc. (op. cit.)
În al doilea rând, în cazul Bisericii penticostale, cartea Răscumpărarea memoriei: Cultul Penticostal în perioada comunistă, scrisă de un pastor al Bisericii Penticostale, Vasilică Croitor, apărută în 2010, a suscitat imediat ce a văzut lumina zilei probleme în conducerea cultului penticostal, impregnat și el de „ne-lustrați” în funcție. La începutul lui 2011, de pildă, Vicepreședintele Cultului Penticostal, autointitulat „justiţiarul cultului”, este nevoit să recunoască în fața Consiliului Bisericesc Penticostal că a avut un angajament de colaborare cu Securitatea, și aceasta pe fondul mai larg al unor voci care cer ca fiecare pastor să aducă dovadă necolaborării cu Securitatea. Interesant este și aici faptul că în comunitățile penticostale se instalează aceeași propagandă, condusă tot de foști informatori, care vor caută să formeze și să întărească o opinie dominată de exact miturile descrise mai sus de Gheorghe Modoran.
În fine, cazul Bisericii Baptiste prin publicațiile lui Daniel Mitrofan, Pigmei şi uriași, apărută în 2007, și Pași - Istoria Cultului Creștin Baptist din România în perioada comunistă, apărută în 2009, se aliniază aceluiași patern. După ce apar aceste două „evanghelii ale lustrației religioase” care prezintă documente de arhive și deconspiră nume ale colaboratorilor în conducerea bisericii, unii dintre ei lansând funcțiile moștenire chiar fiilor lor, comunitatea și conducerea trec printr-o perioadă de efuziune și nevoie de punere „în ordine” dar numai până ce se instalează și se consolidează discursul de propagandă al foștilor colaboratori ai Securității și ai epigonilor. O comunicare în interiorul comunității care vizează, ca și în cazul celorlalte două exemple, întărirea miturilor propagandei contra lustrației din lumea religioasă.
Sigur, cărțile sunt o formă de restituire a memoriei și un suport pentru o eventuală curățire dar și un mod de control al memoriei pentru că nici un cult nu le-a utilizat pentru lustrare și decomunistizare. Colaborarea corpului pastoral/clerical cu puterea comunistă este descrisă în aceste cărți, dar ele rămân niște Evanghelii apocrife ale lustrației pentru instituțiile religioase cultice pentru că, în realitate, nu au servit niciodată la restabilirea adevărului, ci la întărirea propagandei instituționale pentru a împiedica memoria cu privire la perioada comunistă. Imediat după publicarea lor, faptul că o contra propagandă devine operațională, va lăsa un gust amar victimelor. În același timp, prezența foștilor aparatcici în noile structuri democratice ale conducerii bisericilor constituie una dintre explicațiile acestor „eșecuri”, reacțiile instituționale de după revelând faptul că relațiile de colaborare cu serviciile secrete nu s-au limitat la perioada comunistă, ci au continuat și după Revoluție. Astăzi poliția politică a luat alte forme, s-a transformat după chipul instituțiilor democrației, iar cultele continuă să își scrie istoria prezentă colaborând totodată ca organisme de sondare dar și de formare a opiniei publice din biserici cu privire la diverse probleme și ca structuri de sprijin politic.-
