Între 11-12 iulie, Vilnius va găzdui summit-ul NATO al anului, un eveniment pe care oficialii lituanieni îl consideră cel mai mare din istoria țării[1], iar percepția care se acumulează la nivel internațional, în rândul experților militari, comentatorilor politici și analiștilor de securitate este că această ediție nu are cum să fie una obișnuită, date fiind circumstanțele sale neobișnuite.
În mod cert, există aranjamente luate ferm pe care liderii de stat le vor face publice în contextul participării la summit, dar în același timp există destul loc și pentru dezamăgiri sau pentru surprize neplăcute, în funcție de așteptările fiecărui participant. La primă vedere, agenda evenimentului pare să fie dedicată Ucrainei, ceea ce ar fi firesc în actualul context istoric, dar dincolo de titluri beneficiarul real și final al acestui summit va fi însăși Alianța. Un stat care nu este (încă) membru al NATO nu are cum să beneficieze mai mult decât însăși membrii Alianței de deciziile acesteia.
Optica sănătoasă este să privim evenimentul în complexitatea lui: NATO a ajuns la 31 de state membre, dintre care 12 membri fondatori și 19 care s-au alăturat ulterior. Summit-ul de la Vilnius este cel dintâi pentru Finlanda, primul stat nordic care se alătură în NATO celor trei state nordice care s-au numărat printre membrii fondatori din 1949. Faptul că aderarea efectivă a Suediei este întârziată de obiecțiile Turciei nu face decât să complice și mai mult situația pe flancul nordic.
Lituania, statul gazdă al summit-ului face parte din flancul estic și are cel mai bun prilej să-și promoveze agenda de interese, iar unul dintre obiectivele pe care și le-a asumat oficial, inclusiv printr-un vot unanim în Parlament[2], este să susțină aderarea Ucrainei la NATO. Tot din flancul estic face parte și România, care de asemenea susține perspectiva de aderare a Ucrainei la NATO, dar într-un evident tandem cu Polonia[3] și la pachet cu lobby-ul intens pentru Republica Moldova. “Über alles”, Polonia continuă să-și consolideze rolul de pivot geopolitic atât spre nord-est, cât și spre sud-est, prin pozițiile comune afișate constant cu România și statele baltice.
Desigur că acest tablou este mult mai complex și abundă de variabile care pot îngreuna înțelegerea mizelor cu care vine summit-ul de la Vilnius, de aceea ne sunt de folos elementele constante pe care le putem distinge. De pildă, acceptarea faptului că mărul discordiei între membrii Alianței nu este aderarea propriu-zisă a Ucrainei la NATO, într-o perspectivă temporală apropiată, ci angajamentul fără echivoc al statelor membre pe această direcție sau, altfel spus, trecerea de la întrebarea “dacă?” la întrebarea “când?”.
Poate paradoxal, de Ucraina însăși depinde foarte mult reușita întregului demers: prin obținerea victoriei în confruntarea militară cu Rusia, prin desfășurarea atentă a unei forțe diplomatice împreună cu membrii Alianței care îi susțin accederea, prin construirea perseverentă a propriei capabilități interne de a juca, de facto, rolul de membru al NATO. Sunt trei planuri pe care Kievul trebuie să avanseze concomitent și cu răbdare, deoarece nici înfrângerea Rusiei și nici integrarea în NATO nu pot veni altfel decât la timpul lor.
În cazul României, a durat un deceniu drumul de la statutul de partener al NATO la cel de membru: în 1994, a fost primul stat[4] care a semnat documentul-cadru al Parteneriatului pentru Pace (PfP), dar momentul aderării a venit în 2004. Zece ani în care s-au făcut eforturi enorme pentru creșterea interoperabilității militare la nivelul întregii țări, dar și pentru creșterea maturității politice la București.
În cazul Ucrainei, interoperabilitatea militară face obiectul unui caz aparte, fiind singurul stat aspirant la aderarea la NATO care a avansat pe această direcție în condiții reale de luptă, fiind angajat într-un război pe scară largă cu un agresor vecin având dotări și efective umane net superioare. Este Ucraina un candidat excepțional? Da. Ar putea să i se acorde condiții speciale de admitere? Nu, iar motivul pentru care acest răspuns este negativ ține atât de formatul extins la care a ajuns NATO, cât și de insuficienta maturitate a clasei politice ucrainene, din rândul căreia vor proveni viitorii politicieni chemați să fie parte din procesul decizional al Alianței.
Revenind la cazul României, susținerea acordată traiectoriei euroatlantice a Ucrainei are ca premisă insuccesul summit-ului NATO pe care Bucureștiul l-a găzduit în 2008. S-ar putea spune că a fost prea devreme ca un stat recent devenit membru să aibă sorți de câștig cu o agendă atât de ambițioasă. Atunci, Germania și Franța nu au dorit „să supere” Rusia și s-au opus pașilor ceruți de SUA, Polonia și România pe direcția admiterii în Alianță a Ucrainei și Georgiei. În fapt, binomul franco-german și-a protejat interesele pe relația cu Rusia, fără să țină cont de interesele aliaților, iar rezultatele se văd acum: Rusia a declanșat un război total împotriva Ucrainei, iar Georgia a sfârșit la cheremul unui fost premier, actual miliardar, care îl copiază pe Vladimir Putin în gesturi extravagante[5].
Inițiativele circumscrise NATO pe care diplomația românească le-a promovat în ultimii ani arată o mobilizare construită progresiv, în mare parte împreună cu Polonia și de care România se străduiește să beneficieze și Republica Moldova. Imaginea de ansamblu arată preocuparea vădită a unora dintre statele venite în Alianță în valurile de extindere din 1999 și 2004 să-și afirme voința la un nivel cel puțin egal cu mai vechii membri. Țările care astăzi aspiră la modul serios să se alăture NATO trebuie să înțeleagă că astfel de rivalități interne sau de alianțe regionale sunt normale în cadrul larg al Alianței și nu periclitează misiunea fundamentală a acesteia.
Reuniunea comunității politice europene, găzduită[6] de Castelul Mimi de la Bulboaca, Republica Moldova, a fost un eveniment de excepție și a beneficiat de sprijinul NATO, care a asigurat supravegherea aeriană[7] necesară pentru protecția celor 50 de lideri de stat prezenți. O lună mai târziu, Republica Moldova a fost invitată[8] să participe la summit-ul de la Vilnius, anunțul aferent fiind făcut de Mircea Geoană, secretarul general adjunct al Alianței.
Declarația comună[9] a președinților Klaus Iohannis și Volodymyr Zelensky, care constituie o pledoarie pentru integrarea Ucrainei în NATO, a survenit în marja reuniunii de la Bulboaca, având valoarea de simbol de a fi fost făcută pe pământ moldovenesc. În același timp, textul declarației a inclus referințe la momente extrem de diferite din istoria recentă a Alianței, unul fiind summit-ul de la București din 2008, o perioadă în care parteneriatul NATO – Rusia era o realitate și la Conceptul Strategic adoptat în 2022 de către NATO, conform căruia “Federația Rusă reprezintă amenințarea cea mai semnificativă și directă la adresa securității Aliaților”.
Contextul din 2023 este foarte diferit de contextul din 2008, fapt demonstrat și de formatele de cooperare regională lansate de București sau cărora România li s-a alăturat, așa cum sunt „Bucharest Nine” (B9) și „Inițiativa Celor Trei Mări” (3SI), acestea aducând greutate susținerii politice pe care acordă Ucrainei statele din flancul estic al NATO. Așa ceva pur și simplu nu exista în 2008. În timp ce „Bucharest Nine” a devenit de interes și pentru statele din Balcani, „Inițiativa Celor Trei Mări” funcționează pentru a reduce disparitățile economice ce există între statele vest-europene și cele din partea estică și centrală a Europei, astfel încât vocea lor politică să evolueze către același nivel. Ambele formate s-au afirmat[10] constant ca susținători ai aderării Ucrainei la NATO.
Se poate deduce că miza pentru România este să reușească acum, în 2023, ceea ce nu a reușit în 2008, când Ucraina și Georgia nu au primit ceea ar fi rezonabil să li se ofere atunci, anume Planul de acțiune pentru dobândirea calității de membru (MAP – Membership Action Plan). Consultările în format restrâns organizate la Haga[11], la invitația premierului olandez, Mark Rutte, sunt un semn bun în acest sens, ce precede participarea la summit a acelor state care susțin aderarea Ucrainei la NATO.
O idee lansată în aprilie 2023 de ministrul ucrainean Dmytro Kuleba[12], de a se renunța complet la MAP, dat fiind cazul excepțional al Ucrainei, a fost reluată în iunie 2023 de către ministrul britanic al Apărării, Ben Wallace[13]. Oricât ar fi de tentant, acest lucru nu este posibil în actualul cadru formal și statutar după care funcționează Alianța. Posibil ca anunțul[14] făcut de secretarul general adjunct Mircea Geoană, conform căruia „la Vilnius vom aproba cea mai importantă transformare de doctrină militară a NATO din ultima jumătate de secol” să prefigureze modificări radicale de natură să permită evoluții la fel de radicale în ce privește viitorul Alianței.
Aceste aspecte nu sunt lesne de anticipat, cât timp la masa dezbaterilor sunt suficiente argumente pro și contra încât să nu putem distinge repede și clar ce anume se dezbate, de fapt. De pildă, e limpede că aderarea Ucrainei la NATO va aduce beneficii pentru statele din flancul estic care sunt deja membre, precum România, Polonia și statele baltice, dar nu se poate face abstracție de ce va însemna, pe viitor, ca frontiera NATO să fie la granița cu Federația Rusă. La acest moment, nu e nimeni pregătit pentru acest scenariu. - Citete intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
