Acum câteva săptămâni, fiică-mea în vârstă de 14 ani a scris un text pentru școală despre fenomenul ijime (bullying). După ce l-a prezentat în fața clasei, a fost lăudată de către profesoară pentru curaj și perspectivă. În lucrare a vorbit despre ce înseamnă să fii hāfu[1] în Japonia, discutând cum aceasta a influențat-o în timpul anilor de școală, atât negativ, cât și pozitiv, și, de asemenea, ce este bullying de dragul bullying-ului. A încheiat cu întrebarea „Ce pot face eu pentru a-i împiedica pe colegii mei mai tineri să treacă prin aceeași experiență?” Nu voi dezvălui aici concluzia ei, dar știu că eu aș avea mai multe de spus, ca o continuare a ideii.
În primul meu an de gimnaziu am intrat într-o clasă nouă, într-o școală nouă. Nu cunoșteam pe nimeni. Nu pot uita prima zi, când mi-am întâlnit colegii în curtea școlii. M-am simțit mică și fragilă în comparație cu celelalte fete. Erau mai înalte, îmbrăcate la modă și încrezătoare. Au râs de mine atunci și ecoul hohotelor lor m-a urmărit de-a lungul anilor pe coridoarele școlii. Nu m-au plăcut din prima și lucrurile nu s-au schimbat până la finalul clasei a opta. Am îndurat momente de bullying doar pentru că eu nu aveam nu-știu-ce fel de blugi, eu nu aveam șuncă în sandwich, eu nu aveam bani să mă duc la pizzeria din colț, eu nu aveam mai multe televizoare în casă. Nu voi enumera acum fiecare incident în parte, voi păstra acest „deliciu” pentru altă dată. Vreau doar să subliniez că știu clar ce înseamnă să treci prin toate astea.
Există o diferență între ijime și bullying?
Există deja numeroase studii despre fenomenul bullying în lume, iar multe dintre ele se bazează pe constatările lui Olweus, fapt care i-a conferit o autoritate incontestabilă în Occident. Totuși, există și alți cercetători care adoptă o perspectivă diferită, cum ar fi Mitsuru Taki, care ne aduce în atenție câteva diferențe specifice Japoniei. În primul rând, „elevii mai tineri (kōhai) raportează că sunt mai expuși” și „o parte semnificativă a agresiunii provine din partea elevilor mai mari (senpai)”. Aceasta ne duce înapoi în timp, în perioada în care confucianismul a fost împrumutat din China și s-a răspândit în diverse aspecte ale filozofiei japoneze. Relația senpai-kōhai este o ierarhie verticală, similară unei relații tată-fiu, care accentuează respectul față de autoritate, față de cei mai în vârstă, eliminând orice formă de competiție internă și consolidând unitatea organizației.
Atitudinile față de sistemul senpai-kōhai variază de la aprecierea tradițiilor și beneficiilor unei relații bune, până la acceptare cu reticență sau chiar antipatie. Criticii acestui sistem consideră că este arbitrar și nedrept, că senpai-i pot fi adesea copleșitori și că sistemul duce la studenți timizi sau care se tem să-și afirme propriile idei în cadrul unui grup. De exemplu, unii kōhai se tem că, dacă își depășesc senpai-ul într-o anumită activitate, acesta își va pierde prestigiul și kōhai-ul va avea de suferit, fiind pus să-și ceară scuze sau chiar umilit că a îndrăznit să iasă în evidență. În unele cazuri, relația poate deveni violentă și agresivă. Majoritatea japonezilor - chiar și cei care critică acest sistem - îl acceptă ca pe un aspect al bunului simț al societății, abaterea de la acesta având inevitabil consecințe sociale negative.
Ce înseamnă ijime în școlile din Japonia?
În perioada martie 2021 - martie 2022, au fost raportate 615.351 de cazuri de hărțuire în școlile primare, gimnaziale și liceale din Japonia. Dintre acestea, 705 au fost considerate „incidente grave” care implică absențe îndelungate sau suspectate că ar cauza vătămări fizice sau psihice majore. Numărul acestor incidente a crescut cu 19% față de anul precedent.
Bullying-ul școlar a devenit un subiect de atenție mai amplă după ce mai multe cazuri de sinucideri legate de hărțuire au fost mediatizate în anii ’80. Un băiat în vârstă de 13 ani și-a luat viața, lăsând în urmă un bilet în care descria cum a fost bătut de câțiva colegi, amenințat cu moartea și obligat să execute acte umilitoare.
Sociologii japonezi afirmă că fenomenul ijime este rezultatul presiunii sociale existente în societatea japoneză. Copiii sunt hărțuiți pentru că sunt considerați prea deștepți, prea proști, prea urâți sau pur și simplu diferiți. Unul dintre aspectele cel mai îngrijorătoare legate de incidentele de hărțuire este faptul că puține dintre victime se simt în siguranță să apeleze la părinți sau profesori pentru ajutor. Un sondaj a arătat că jumătate dintre băieți nu au dezvăluit nimănui despre agresiunile suferite, în timp ce fetele (54%) le-au spus prietenilor lor. Alte sondaje evidențiază lipsa unei comunicări eficiente între părinții japonezi și copiii lor. Doar 13% dintre fete și 10% dintre băieți au avut curajul să vorbească despre aceste probleme acasă.
Cum este combătută violența în școli?
Cu toate că Legea învățământului școlar din 2001 impune suspendarea elevilor implicați în cazuri de ijime, consiliile școlare nu aplică întotdeauna aceste prevederi în mod corespunzător.
În iunie 2013, Dieta Japoniei a adoptat un proiect de lege împotriva hărțuirii, cu scopul de a preveni creșterea incidentelor grave de agresiune. S-a raportat atunci, în noua lege promulgată, că hărțuirea care provoacă daune fizice și psihice semnificative victimelor sau le determină să absenteze pe termen lung este considerată o „situație gravă”.
Legea a introdus măsuri mai stricte și a încurajat școlile să ia măsuri concrete pentru a combate hărțuirea. Aceasta include stabilirea unor politici și proceduri clare pentru prevenirea și gestionarea cazurilor de hărțuire, furnizarea de asistență și consiliere victimelor, sancționarea agresorilor și creșterea conștientizării cu privire la impactul hărțuirii asupra copiilor și comunității școlare.
De asemenea, programele de educație și formare au fost dezvoltate pentru a ajuta elevii să înțeleagă și să recunoască fenomenul bullying-ului și să dezvolte abilități de comunicare și empatie. Aceste programe își propun să creeze un mediu școlar sigur și inclusiv, în care toți elevii să se simtă protejați și respectați.
Ce se întâmplă în câmpul muncii?
Rolul unui senpai în mediul profesional este acela de a fi un mentor, de a-i învăța pe kōhai și de a-i ajuta să se dezvolte. Așa ar trebui să fie în teorie. Cei cu mai multă experiență și cunoștințe ar trebui să deschidă drumul pentru cei aflați la început de carieră. Din păcate, în cei peste 15 ani în care am lucrat în Japonia, am observat că lucrurile stau diferit și sunt adesea determinate de vârstă și poziție în ierarhie, nu de abilitate, inteligență și capacități reale.
Ierarhia disfuncțională naște ijime.
De-a lungul anilor, am întâlnit manageri incompetenți, limitați și incapabili, care își cer respectul doar pentru că lucrează de mai mulți ani într-o companie. Acest tip de comportament poate crea un mediu toxic în care cei mai puțin experimentați sau cei care gândesc diferit sunt marginalizați sau hărțuiți.
Am descoperit un sondaj interesant în lucrarea lui Michiko Yoshinaga, intitulată „Contemporary Attitudes Towards the Senpai-Kōhai Relationship”. ..Citeste intregul articol si comneteaza pe Contributors.ro
