Nu putem remedia realitatea prin visare chiar dacă credem în Dumnezeu.
În momentele grele, trăim cu impresia că ne putem mulțumi să supraviețuim, dar viața nu așteaptă după nimeni. Ea trebuie trăită, indiferent de ceea ce ne așterne în față.
Admițând că viața merge întotdeauna mai departe, nu cred să existe nimic mai trist în lume decât să ne resemnăm în fața perspectivei care împarte deznodămintele în triumfuri sau eșecuri. Banalitățile care ne fac existența, punându-ne în postura incomodă de a friza derizoriul (dar și de a ne vindeca de prețiozități ridicole), au dreptul la o poetică a lor, reală și, până la urmă, de un elementar bun simț salvator.
De curând, m-am lovit altfel de un binecunoscut pasaj din Evanghelii. Problematica pe care o sugerează „Pescuirea minunată” (Luca 5, 1-11) depășește, cred, contextul confortabil al logicii „interne” (de amvon). Cu un război teribil în vecini și cu atâtea trăznăi publice, care ne pun tot mai mult răbdarea la încercare, m-am gândit – de ce nu? – că episodul respectiv ar putea sugera un dram de seninătate, fără de care, chiar și în universul celor credincioși, viața n-ar mai avea decât marca tristeții.
La puțină vreme de la prima întâlnire cu Isus din Nazaret, după o noapte petrecută la pescuit, timp în care nu prinde nimic, Simon Petru se întoarce la țărm dezamăgit și obosit. Aici îl regăsește pe Hristos care, scoțându-l din melancolia eșecului, îi cere să-l primească în barcă pentru a predica mulțimii strânse pe mal. Puțin mai târziu, Isus îl va ruga să iasă în larg, fără zăbavă, și să-și arunce năvoadele.
Nici un pescar serios nu-și aruncă însă mreaja, ziua în amiaza mare, pe un lac traversat de vase și bărci. Jenat, Simon ascultă, totuși, punându-și la bătaie, în fața tovarășilor săi, meseria și reputația. Copleșit, după pescuirea minunată, este cuprins de teamă și, invocându-și nevrednicia, îi cere lui Isus să plece. Ca să-l încurajeze, Isus păstrează discuția pe tărâmul pescuitului, invitându-l pe Simon să facă încă un salt pentru a ajunge „pescar de oameni“. De fapt, ca orice om obișnuit, poate prea ancorat în evidențele acestei lumi, Petru nu se simte pregătit (dispus?) să intre în planul lui Dumnezeu. Pentru continuarea misiunii sale Isus dorește însă oameni ca el – ca noi! –, dispuși să-și asume riscurile și să se expună.
„Toată noaptea ne-am trudit, n-am prins nimic!” Merită în continuare efortul? Mai merită să ieșim în larg? Are sens să ne mai zbuciumăm, să dăm mărturie, să nu renunțăm, să credem acestui cuvânt singular al lui Isus? În toți acești ani, văzându-i pe aceia care lasă totul acasă și pleacă în lume, resemnați să se descurce fără recursul explicit la credință, ne-am simțit la rândul nostru copleșiți. Se poate aproxima oare transmiterea încrederii în Isus – inspirată mai curând de universul de sensibilitate al unei generații de valoare, dar trecută de-acum în asfințit – precum dispozițiile unui testament? Nu ar fi, totuși, prea simplu să predai credința celor care vin după tine ca pe un nume, o proprietate, ca pe niște valori materiale? Îndoielile, știm cu toții, sunt parte a drumului credinței. Curajul ei, oferit de Dumnezeu, nu este însă o cifră a abilității noastre personale.
Zestrea inimii n-o putem mărturisi, dacă ea nu reprezintă lucrul cel prețios pentru noi. A avea un asemenea curaj înseamnă să ieșim uneori până și din acel mediu obișnuit care, altfel, ne conferă aparent siguranță sau obiectivitate. Mai târziu, Evanghelia ni-l arată pe Sfântul Petru opunându-se fățiș drumului crucii printr-un bun simț legat de siguranța personală, dar Isus îl va pune la respect fără menajamente: „Înapoia mea Satano, nu cugeți după judecata lui Dumnezeu!” (Matei 16, 23). Îndrăzneala de a reclama în public dreptatea și siguranța în numele lui Isus nu poate fi, așadar, totul pentru omul credincios.
În lumea de azi cei care continuă să creadă ajung să fie considerați tot mai puțin oameni de succes. Vitalitatea nu mai poate fi reală decât atunci când facem lucruri memorabile? Or, pentru Isus o asemenea perspectivă înseamnă nu numai să disprețuiești forța vieții, dar și valoarea lucrurilor mici care le fac indubitabil pe cele mari. Dintr-un lucru neînsemnat – politețea câtorva femei simțitoare, care și-au pus în gând să ducă la bun sfârșit o datină, respectul față de trupul neînsuflețit al Învățătorului, un lucru fără prea mare importanță în recurența zilelor noastre – s-a revelat vestea Învierii. A ne lăsa marcați atunci de frustrări și resentimente, a crede doar în triumfurile de putere (care împart oamenii în ratați și reușiți) nu conduce spre victoriile pe care le acordă Dumnezeu.Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro
