Ca în orice festival, momentele de catharsis alternează cu cele de dezamăgiri sau revelații. Importante sînt proporțiile. Iată-ne în prima săptămână. O croazieră pe care melomanii o așteaptă din doi în doi ani. Ca noutăți, ULTIMA Oră: pe pagina fiecărui concert, se transmite live fiecare concert. Înregistrarea e disponibilă 12 ore. AUDIO: concertele se regăsesc pe pagina Radio România Muzical. Și, Nota Bene, pe aceeași pagină se regăsesc prezentări ale lucrărilor din program, artiști, compozitori. Thumbs Up! Trebuie pus urgent pe site și setarea de Black screen sau cum s-o numi, să nu ne mai deranjeze la concerte cei cu mobile. Cronica. Prima săptămână de Festival Enescu.
Principalul eveniment al deschiderii festivalului, a fost decorarea cu Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Comandor maestrului ZUBIN MEHTA, Preşedinte de Onoare al Festivalului şi Concursului Internaţional „George Enescu”
Legendă vie, maestrul este modelul a generații întregi de dirijori. Înregistrări emblematice, redefiniri și personalizări de orchestre, atingerea care întotdeauna a lăsat strălucire în urma sa. Și un mai vechi prieten al României, al Festivalului Enescu, prima dată a venit în 1964, al creației enesciene. Nici o biografie nu îi va putea acoperi prodigioasa carieră.
Și a bătut gongul... Onoarea deschiderii festivalului i-a revenit Orchestrei filarmonice „George Enescu”
Un nou impuls patriotic, ținând cont că, la pupitru s-a aflat chiar noul director artistic, Cristian Măcelaru. Emoții mari, interpretare mică. Nu voi insista pentru că mi-e și greu să îmi dau seama, am auzit Filarmonica mai bine de atât, și dl. Măcelaru mai dezinvolt, mai conductiv, să zic așa. Violoncelistul Gautier Capuçon și-a respectat statutul, dar greu. Ceea ce trebuia să ascultăm a fost, de-abia, la bisul „Odă Lunii” din opera Rusalka de Antonín Dvořák.
A doua zi. O căldură insuportabilă, o luminozitate orbitoare
Senzația era că tu însuți strălucești, iradiezi. În această stare am intrat în Ateneul Român unde avea să fie primul concert din seria Concertelor de la Ateneu și unde era răcoare. Yes! Acum, pot spune că, atunci, și acolo a început festivalul. Pentru mine, cel puțin. ORCHESTRA SIMFONICĂ WDR DIN KÖLN, JÖRG WIDMANN dirijor, CAROLIN WIDMANN vioară.
Sintaxa programului a fost una de mind blowing performance (vezi aici ), adică, să te facă praf.
Prima parte a fost ocupată de compozițiile lui Jörg Widmann, care a fost și dirijorul serii iar după pauză, ca o contragreutate (sic!), Mendelssohn B. F. Widmann este un compozitor fabulos, concertul se poate asculta încă pe RRM. Compozițiile sale, în speță, Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră sînt provocatoare de transă. Nici nu știu ce să cred. Probabil, se trage de la extinderea intervalului hertzian într-o broderie orchestrală plină de lirism, unde, cu deschidere atipică (pentru tradiționaliști!), solistul își prezintă intențiile. Pare ca un omagiu adus sunetului în sine, reverberații puternice, filigrane solistice contrapunctate de orchestră, momente vibrante și tăceri vulnerabile. Trăit cu sufletul la gură. Partea a doua, nu este aleasă întâmplător. Bine, un intro cu Andantele pentru clarinet și pian, reorchestrat de Widmann, pentru că, la origini a fost clarinetist. Intenția a fost de trecere prin instrument solist spre simfonie - Simfonia nr. 5 în re minor op. 107, Reforma. De aici, e mai simplu, canonul clasic, dar din categoria rarităților. Nu știu, nu mă întrebați de ce nu se cântă în stagiuni. Știu doar că a fost o interpretare puternică, tandră, cu specificele explozii de energie împletite indestructibil cu romantismul melancolic, ca un recitativ, dar fără cuvinte. În final, toată lumea plutea.
Al doilea concert al orchestrei, a doua zi. Programul aici
Aceeași căldură, dar, o dată intrat sub cupola Ateneului, viziunea se schimbă. Nu deștept pe nimeni spunând că, pentru aceeași orchestră, niciun concert nu seamănă cu altul. Mai ales când se schimbă și dirijorii. A doua seară a urcat pe podium Cristian Măcelaru. Probabil, uneori, depinde și de context. Pentru că, a doua zi am fost înconjurată de telefonodependenți. Unul în stânga a scris tot ce se putea scrie, pasta de pix s-ar fi terminat. O doamnă în față cu prietena, când nu șușotea, glisa pe ce știa ea. În dreapta, altul cu un paravan făcut din palmă, nu mă deranja lumina și, oricum, a fost decent. DAR. !Nu am nimic cu cei care ajunși într-o sală de spectacol, orice fel de spectacol, constată că nu e ceea ce așteptau, conținut sau calitate, și încep să-și omoare timpul cu telefonul, dar să dea fundalul pe black! De-aia zic, ar trebui să existe setarea pe pagini și în variantă black, mai ales cea a festivalului.
Revenind la concert, deschis cu o nouă compoziție a omniprezentul compozitor Dan Dediu. Mie îmi sună toate după un tipar, corect executat, dar neinteresant.
Însă, norocul nostru a fost urmarea. Întâlnirea cu Mahler, „Cornul fermecat al băiatului” (fragmente) și baritonul Matthias Goerne. Iar acolo unde intervine vocea umană, ajungi mai repede la starea de grație. Frumusețea baladelor a fost purtată în întreaga sală de această voce, plină, puternică, dar în același timp cu un timbru catifelat, duios. A urmat, în cu totul alt registru un rar Béla Bartók, „Prințul cioplit în lemn op. 13”. O muzică de balet compusă în moda vremii. Adică, Stravinski. Construcția stilistică seamănă, dar modulațiile muzicale sînt tipic bartokiene, ca să zic așa. Interpretarea necesită mult punch și glisări între forte și piano, ceea ce lui Cristian Măcelaru nu prea i-a ieșit, nu e un punctul său forte. A existat bogăția sonoră și amploarea cromatică, dar totul s-a simțit ca plimbat pe un cărucior. Există și CD-ul acestei lucrări, n-am ascultat, dar, normal, înregistrarea e una, live-ul alta. Nu știu, dar am remarcat că din cerința, „nicio orchestră fără Enescu”, aici e fost o excepție că, bănuiesc, nu le-a trecut prin cap că îl înlocuiesc pe Enescu cu Dediu.
Spre orice galaxie pleci de pe pământ Seria Mari Orchestre a fost deschisă de ORCHESTRA ȘI CORUL MAGGIO MUSICALE FIORENTINO ZUBIN MEHTA dirijor, LORENZO FRATINI dirijorul corului
Însăși seara a început cu puțin suspans, că nu se știa de evenimentul decorării și se întârzia începerea spectacolului. Președintele a fost reprezentat de Ministra Culturii, dna Raluca Turcan, și un consilier prezidențial, amândoi vorbind o engleză (ză mazăr end ză fazăr) că, dacă ar fi fost traduse așa și romanele românești, Cărtărescu, ar fi eșuat doar prin coșurile de gunoi reciclabil. Operatică de felul meu, m-am prezentat cu așteptările cât casa. Bazat. Zubin Mehta este operatic de-al nostru, orchestra și corul sînt top notch. Distribuția a ridicat ceva sprâncene pentru că tenorul Fabio Sartori, Otello, nu e în voce, Anastasia Bartoli era debut în rolul Desdemonei, Luca Salsi, Iago, e baritonul bun la toate, atât e de plat, soluția de fugă, și în rest cvasinecunoscuți. Sigur, asta n-a exclus surpriza plăcută a tenorului Joseph Dahdah în rolul lui Cassio. Corul a fost singurul senzațional.
Orchestra care a sunat foarte frumos, n-a avut tensiune, n-a mers în siajul dramei
Probabil, stătea în control să nu acopere vocile, care s-au dovedit a îndreptăți temerile. Cu o Bartoli cu mult mai bine decât tenorul și baritonul, interpretările au baleiat între plat și fără registre sau cu înalte împinse. Per total, fără interpretare dramatică, cumva, s-a instalat ascultatul pasiv, nu erai prins în vârtej. Am avut și regie multimedia, ce-o mai fi și aia. Vizualul. Idee lansată în 2017, cu Jurowski pentru opera „Oedipe” de George Enescu, realizată atunci de Carmen Lidia Vidu. N-am să insist. Atunci am ”abuzat-o” un pic pe Vidu, dar se pare că a citit numai ea, pentru că ulterior m-a uimit cu ce-a mai făcut. În cazul de față n-aș luau de la capăt, pentru că mi se pare deja că mă cobor pe mine.
Al doilea concert, aceeași orchestră, același MAESTRO, Mahler: Simfonia nr. 2 în do minor, Resurecția, Soliste: CHRISTIANE KARG soprană, MICHÈLE LOSIER alto
Sincer, drumul către stele a fost atât de scurt că nu-mi vine să cred nici acum. Sigur, se știe, Mahler e Mehta’s middle name, prin urmare, mai mare privilegiu decât să-l interpreteze la tine acasă, nu exista. Și, iată, la 87 de ani, acest magician ne-a luat din sală și ne-a teleportat în univers. Un public, atâta cât era, care a fost stană de piatră. N-a respirat. Chatarsis. Da, este muzica lui Mahler care oferă. Dar trebuie geniu ca să o duci acolo unde a gândit-o Mahler. Totul a palpitat, a ars, a mușcat, a mângâiat, începând cu tremolo-ul de deschidere al viorilor. O audiție cristal, rotundă. Fiecare instrument s-a pus la dispoziția urechilor noastre, punând într-o plăcută rezonare ciocanul, nicovala și scărița. Și apoi corul și solistele. Fără nici un dubiu voci celeste. Și dacă pentru cor aveam dovada de cu o zi înainte, alegerea solistelor a arătat cât de importantă este chimia timbrală. Ce să mai zic, am fost binecuvântați. Poate că cele peste 10-15 minute de aplauze au fost prea puține pentru ce ne-a dăruit acum, și de fiecare dată. Atât pentru acum.
MEMO: program, mai sînt bilete. Dacă nu știți ce, trageți la sorți, așa se câștigă noi experiențe.
3
2
