Anul acesta oamenii de teatru au asezat covorasul de rugaciuni in mijlocul scenei si au creat spectacole care reflecta, in oglinzi mai mult sau mai putin deformate, ce se intampla in jurul nostru.

Problemele etnice, conflictele religioase, infruntarile radicale ce tulbura azi lumea intreaga generand o adevarata ciocnire a civilizatiilor nu puteau lipsi din textele contemporane de teatru, prin urmare nici de la Edinburg, unde in fiecare an „defileaza“ premierele mondiale in materie de scriitura de teatru.

Interesul publicului – prima regula pe care o respecta aici oamenii de teatru, care se comporta asemeni tuturor celor care vand un produs, cercetand piata si apeland la mijloace de promovarea cat mai abile – este chiar mai presus de asteptari, majoritatea spectacolelor avand ca tema terorismul, sub diferite forme, fiind jucate cu casa inchisa.

Iar numarul acestor spectacole este foarte mare: de la tinerii actori care aspira la o scena profesionista si pana la celebritatile lumii teatrale, mai toti participantii la editia 2005 a festivalurilor de la Edinburg (in aceeasi perioada desfasurandu-se Festivalul International de Teatru si Festivalul Fringe,

sectiune Off, extrem de ampla) au abordat „subiecte inspirate din realitatea ingrijoratoare pentru noi toti.

„Terorist, the musical“ (Terorist, musicalul) este povestea cantata a sapte teroristi celebri, in frunte cu Carlos Sacalul, care au fost cu totii „trimisi in somaj“ de curajosul presedinte Bush, care a declarat ca va eradica terorismul.

In finalul spectacolului, care se desfasoara cu pistoalele la tampla unora dintre spectatori, intrebarea retorica pusa de interpreti este „Exista o alta cale?“.

Mult mai rafinate decat aceasta incercare modesta de a pune o problema discutata de toata lumea, spectacolele „Prayer Room“ (Camera de rugaciune) din sectiunea oficiala a Festivalului si „Product“ (Productie) au starnit aprecieri generale.

Autorul primului text, dramaturgul scotian Shan Khan, a redus lumea la scara, imaginand un conflict ce ia nastere in camera de rugaciuni dintr-un liceu unde invata atat crestini, cat si evrei si musulmani.

Tinerii trebuie sa imparta aceeasi camera, conform unui program care ii avantajeaza pe cei mai numerosi dintre ei, ceea ce va duce, desigur, la izbucnirea unei dispute finalizate cu uciderea unuia dintre ei.

Jucat in premiera mondiala de Compania Birmingham Repertory Theatre, piesa a iscat dezbateri despre fragilitatea starii de pace care se instaleaza la un moment dat intre oameni, tinand numai de aparenta.

Nu lipsesc din oferta festivalului spectacolele cu tenta autobiografica, ce au in centrul lor personaje care au stat, la un moment dat, pe prima pagina a ziarelor, dintre care cea mai cunoscuta este Lyndsie Randell, soldatul american fotografiat in timp ce abuza de detinutii de la Abu-Ghraib.

Inutil sa spun ca toate biletele pentru „My Piramids“ (Piramidele mele) sunt vandute pana la sfarsitul festivalului, iar „fericitii“ care au apucat sa si le rezerve sunt, majoritatea, dezamagiti dupa ce il vad. Mecanismul e unul dintre cele generate de regulile de piata aplicate in arta.

Desi abordeaza acelasi subiect al terorismului, una dintre reusitele din cadrul Fringe Festival este „Product“, piesa dramaturgului Mark Ravenhill, extrem de cunoscutul autor al textelor „Shoppping and Fucking“ (Sa cumperi si sa f***) si „Some Explicit Polaroids“ (Cateva fotografii explicite).

Surpriza pe care dramaturgul a produs-o admiratorilor sai a fost aceea ca interpreteaza el insusi rolul unui producator de la Hollywood care incearca sa convinga o tanara actrita sa joace intr-un love story cu un terorist, poveste pe care i-o spune adaugand personal „efectele speciale“.

Cutitul si covorasul de rugaciune sunt obiectele pe care teroristul Al-Qaeda le aduce cu el in casa americancei care si-a pierdut sotul in atentatul de la World Trade Center. Urmeaza transformarea apartamentului intr-un centru al miscarii dirijate de Osama bin Laden.

Ironia cu mare Mark Ravenhill vorbeste despre transformarea unor drame in subiecte pentru superproductii de catre showbizul american (dar nu numai) transforma spectacolul intr-o critica acida la adresa unui sistem care se hraneste cu propriile cadavre.

Totul intr-un spectacol care dureaza putin peste o ora si nu are decat doua personaje, dintre care unul (actrita) nu scoate nici un cuvant, ci joaca numai anumite reactii la cele spuse de producator.

Un minimalism care spune mai mult decat respectivele superproductii, indemnandu-i pe oameni sa treaca prin filtrul propriei gandiri tot ceea ce li se „livreaza“ prin mijloacele mai mult sau mai putin clasice de informare.