Mircea Dinescu se agita degeaba: CNSAS-ul e mai transparent decat isi inchipuie el. E drept ca transparenta institutiei e cam de granit si zidurile ei nu prea miros a levantica. O transparenta de ciur ruginit, prin care se scurg mai mult zoaie decat raze de lumina.

Ne-o arata, pe sleau, una dintre probele aduse de Dinescu insusi la conferinta de presa de pomina, din fata sediului CNSAS. Ea dovedeste ca institutia poseda si calitati magnetice: cand e cazul, informatiile ajung la tinta cu viteza fulgerului.

Exemplul dat de Dinescu musteste de savoarea desuchiata a bezmeticelii in care ne balacim: la inceputul saptamanii trecute, cand s-a discutat dosarul lui Marcu Tudor (pentru neinitiati: fratele lui Vadim), Constantin Buchet, reprezentantul PRM in Consiliu, s-a metamorfozat din judecator in avocat al impricinatului.

Spre stupoarea membrilor CNSAS, pe masa le-a aterizat o scrisoare din partea uneia dintre victimele de-antart ale lui Marcu Tudor. Respectivul, ofiter si el, certifica, generos, ca n-a avut de suferit de pe urma actiunii de informator a viitorului senator. Evident ca nu-l intrebase nimeni, evident ca sedinta era secreta, evident ca Marcu Tudor nu-si primise, in mod oficial, dosarul.

Dar cand esti fratele lui Vadim, insusirile paranormale ale familiei - cum ar fi puterea de anticipatie - trec si asupra ta...

CNSAS-ul s-a dovedit transparent de fiecare data cand se profila o geana de scandal, o reglare de conturi, o diversiune menita sa acopere pestii cei mari, in dauna plevustii. Exista o explicatie logica a faptului ca turnatorii s-au inghesuit mai ales in ceea ce, la inceputul anilor 1990, insemnau partidele de opozitie.

Trebuie sa coboram in adancul acelor vremi, pentru a intelege confuzia cu iz de nebunie de azi. E limpede ca FSN-ul si formulele sale ulterioare (PDSR, PSD), precum si aripile de sustinere proveneau din aparatul de partid, administratie si Securitate. Pentru a preintampina aparitia unei opozitii serioase, au fost infiltrati, cu misiune, oamenii controlati ori controlabili. Adica turnatorii.

Scenariul a functionat perfect, atata vreme cat vechea nomenklatura se intrecea sa preia afacerile, investitiile, pietele externe si know-how-ul statului comunist. In 1996, s-a produs prima fisura: „baietii” nu mai aveau un adversar exterior grupurilor de interese si au inceput sa se paruiasca intre ei.

Ghinionul a facut ca, in acel posibil moment de schimbare, in fruntea statului sa ajunga un personaj lipsit de anvergura - Emil Constantinescu.

Dezvoltand o mefienta bolnavicioasa fata de societatea civila, bazandu-se aproape exclusiv pe informatiile servite pe tava de serviciile secrete si pe salamalecurile unei camarile devertebrate, Constantinescu si-a pus sigiliul pe incremenirea in proiectul securist.

N-o sa ma convinga nimeni ca darea in vileag a lui Carol Sebastian si a Monei Musca s-au produs in deplina inocenta justitiara. Am manipulat noi si jocul „6 din 49”, asa ca nu-mi inchipui ca ordinea plecarii dosarelor spre CNSAS a fost perfect aleatorie.

Dupa cum se stie de la poker, totul e-o chestiune de timing: iti intra cartea de care ai nevoie, castigi; nu-ti intra, ai dat-o-n bara.

Flancati de sociologi, antropologi, psihologi si tot felul de chibiti intr-ale psihicului uman, baietii cu ochi albastri au livrat exact marfa dorita. Plesnind peste bot un ziarist ce mersese prea departe cu stilul contestarii vehemente, au incercat sa amuteasca breasla in intregul ei.

Dand in vileag partea intunecata a biografiei politicianului in care pareau sa se intrupeze calitatile luminoase ale natiei (farmec, inteligenta, modestie, energie, onestitate, generozitate, devotament etc., etc.) ni se transmitea un mesaj cinic: ce-ati vazut pana acum nu e nimic! Urmeaza Apocalipsa!

In clipa de fata, toboganul dezvaluirilor nu mai poate fi oprit. Exista deja pe piata neagra atat de multe dosare copiate pe de-ascunsul, incat incercarile de-a opri tavalugul demistificarii ar fi sortite esecului. Eventuala interdictie ar ridica si mai mult interesul publicului.

Solutia miraculoasa cautata de societatea romaneasca ar putea fi - de ce nu? - tocmai aceea inventata de Marcu Tudor: turnatorii ar trebui incurajati sa-si viziteze victimele si sa le ceara iertare. Eventual, sa dobandeasca si niscaiva certificate de indulgenta.

Lasati, asadar, turnatorii sa vina la mine! In ce ma priveste, promit sa-i absolv de tot raul (dar si de tot binele) pe care mi-l vor fi facut.